Cuvânt lăuntric

Blogul lui Gavriil STIHARUL pentru o lume mai bună şi mai frumoasă

Proful de geografie

leave a comment »

Personajele acestei schiţe sunt absolut fictive. Orice asemănare cu realitatea este întâmplătoare.

Proful de geografie! Sever om. Copiii îl porecliseră “Îngheaţă clasa”. Aşa i-au zis ani în şir. Cu timpul, a devenit „Îngheţată”. Acum îşi terminase orele şi se pregătea să plece acasă. Avusese o zi grea. Cinci ore. Şi copiii… ce gălagioşi ! Larmă mare. E adevărat, nu ca la ceilalţi profesori. Dar tot gălăgioşi fuseseră. Se tot foiau în bănci şi nu-şi găseau locul. De câteva ori a trebuit să îi altoiască. Cu indicatorul. Bine că nu s-a rupt ca celelate.
Acestea fu monologul profului Îngheţată în drum spre cancelarie.

*

Cancelaria goala. Era târziu. Se înnoptase. Trebuie să se grăbească. Puse cu grija catalogul în raft şi se îndreptă spre mica ghiuvetă. Avea praf de creta pe mâini. Scrisese mult la tablă. Îşi săpuni energic mâinile, le clăti bine, apoi se şterse cu micul prosop de acolo. Deodată, îngheţă. În faţa lui un chip de statuie cu ochii reci, impersonali, ca de cobră, o privire lugubră. Obişnuia să se uite de fiecare dată în mica oglindă de deasupra ghiuvetei. De fiecare dată vedea un om. Dar acum i se părea că… Desigur, Oboseală. De când ajunsese director, era si mai obosit. Câteodată, nu se mai recunoştea.Cinci ore la cele mai dificile clase. Şi ce foială ! Trebuie să se grăbească.

*

Pe stadă, aproape nimeni. Viscolul care tocmai începuse, un viscol tăios ca de cuţit, îi gonise pe oameni pe la casele lor. Rafale de vânt îi biciuiau faţa. Îi tăiau răsuflera. Parea o noapte polara nesfârşită. O împaratie subterană a gheţurilor. Îşi amintea de o legendă de demult, venită din copilăria lui. I-o citea mama adeseori, dintr-o carte frumos ilustrată. Despre o împărăţie asemănătoare aflată undeva prin munţii înalţi de piatră ai Bihariei, peste care domnea Troian, bătrân, aspru, crud, neîndurat, cu barba numai ţurturi, cizme de gheaţă în picioare, pe frunte cu un sloi cioplit ca o coroană, cu un bici, semnul puterii sale împărăteşti. În împărăţie, totul de gheaţă. Case, garduri, uliţe, mese, scaune, paturi, numai şi numai de gheaţă. Până şi jucăriile copiilor. Aşijderea şi inimile oamenilor. Acestea nu ştiau să bată sau să se înflăcăreze, nu ştiau să iubească. Asta pentru ca strămoşul lui, vestitul Sloi le îngheţase oamenilor inimile în piepturi. Căci le îngheţase anume ca să nu iubească sau să simtă dragostea. Avea împăratul o copilă. Pe Fulg-de-nea. O fată nespus de frumoasă, dar mereu mâhnită. Uneori cânta. Melodii triste, dureroase… Sfârşitul legendei ? Parcă Fulg-de-nea părăsise în taină împărăţia gheţurilor si, odată ajunsă pe tărâmul oamenilor, inima i s-a încălzit atât de mult încât a ars de iubire pentru Sorin. Apoi, i se născu un cucon de toată frumuseţea. Numai ca Troian a găsit-o şi a pedepsit-o crunt. A închis-o într-o temniţă subpământeană de gheaţă. Din lacrimile fierbinţi se născu un izvor care a adus iubirea şi primăvară în împărăţia mohorâtă a lui Troian…
Nu voia să se mai gândească la această legendă stupidă. Deşi atunci, când era copil, îi dăduseră şi lui lacrimile

*

Acasă. Soţia îl astepta de mult. Pusese masa. Era singură. Nu aveau copii. Cina, ca de obicei. Câteva cuvinte schimbate cu ea, apoi aceasta plecă la culcare. Se scuză că nu se simte bine. Poate era gripa. La ea, la serviciu, toata lumea era gripată. Şi ce gripă! Te punea la pat.

*

În sfârşit, în pat. Simţea că este extenuat. Probabil ca îl încearcă simptomele gripei. Altminteri, de unde aceasta durere de cap. Îşi reaminti de foiala copiilor şi scrâşni din dinţi. Clasa a VI-a H. Cei mai răi. Derbedei… Şi somnul, care tot îl ocolea. Se foia şi nu-şi găsea locul. „M-au molipsit bandiţii”, gândi el, „m-au molipsit cu foiala lor stupidă”. În sfârşit, adormi. Un somn agitat. Şi ce vise ! Un om palid şi tras la faţă mergea în cârje pe dinaintea lui. Picioarele îi erau umflate. Curios, semăna leit cu el. Avea chiar chipul lui ! În urmă, altul, ceva mai în vârstă. Avea mâinile în gips şi capul bandajat. Trecu pe lângă el cu aceeaşi nepăsare. Îl urma al treilea. Un lepros. Ca-n Evanghelie. Bube din cap până în picioare. Şirul de infirmi părea nesfârşit. Sabat al infirmilor. Parca era noapte Valpurgiei, noaptea vrăjitorelor şi demonilor. Nu mai voia să-i privească. Nu cumva sunt vampiri ? Ca-n cartea lui Stoker. „Desigur, sunt vampiri şi vin să-mi sugă sângele”, deliră el.
– Cine sunteţi voi de purtaţi chipul meu, întreabă el speriat pe cel ce avea gura strâmbă, ca un damblagiu. Pe deasupra, era şi chior.
– Omul îl privi ciudat şi îndelung cu singurul ochi rămas. Într-un târziu, se hotărî să vorbească.
– Noi ? Nu ne recunoşti ? Doar suntem gândurile tale.
– – Gândurile mele !? Unde vă duceţi ?
– Înfirmul îl privi la fel de ciudat şi, cu arătătorul deformat de vreo boală necunoscută, arată o pădure sinistră, cu copaci ciudaţi de gheaţă, sclipind ca diamantele.
– Într-acolo, fu răspunsul, spre Pădurea Copilăriei Distruse.
Pădurea Copilăriei Distruse se derula în faţa ochilor lui. Împăraţia omătului. Copaci somptuoşi ca şiruri de candelabre. Gândurile lui? Aşa se modelase el zi de zi? Cel cu cârje şi cu piciorele umflate era el în ziua în care a intrat în clasa a VI-a H. Furios, nervos, răzbunător. Se plimba printer bănci cu indicatorul în mână. Cel chior? Îşi aminti. Odată căşunase pe copii, biciuindu-i cu o ploaie de 2-uri şi 3-uri în catalog.
Brusc, se trezi. Era transpirat tot. „Un vis absurd”, remarcă el. Hotărî să nu se mai gândească la vedenia de noapte. Doar şi astăzi îl aştepta o zi grea. Pe deasupra, mai trebuia să rezolve şi treburile administrative. De la Inspectorat îi veneau fel de fel de directive sâcâietoare. Săptămâna viitoare se anunţase şi o inspecţie.

*

La şcoală. Cancelaria ca de obicei. Toţi plictisiţi. Smulse catalogul pe care scria clasa a VI-a H de pe masă şi plecă abătut. Mergea îngândurat pe coridorul lung şi pustiu. Se opri şi se uită pe fereastră. Peisaj hibernal. Psst ! Şase ! Şase ! Şase ! Vine Îngheţată ! auzi el un glas ce răzbea de dincolo de uşa clasei a VI-a H. Puse mâna furios pe clanţă. Înăuntru, linişte mormântală. Se aşeză la catedră şi începu să studieze notele. Absorbit, nici nu bagă de seamă că trecuse ceva timp. 15-20 de minute. Ridică ochii. Copiii nu mai aveau răbdare. Se tot foiau. Întors cu cu totul la colegul din spate, „ticălosul” era absorbit într-o discuţie importantă. Simţind că este privit, întoarse brusc capul. Era prea târziu. Îngheţată venea spre el cu binecunoscutul şi temutul lui indicator. Poc ! Poc ! se auzi cum lemnul trosneşte. Apoi, linişte mormântală. Când ajunse la „ticălos”, îi întinse ceea ce mai rămăsese dn el şi îi zise :
– Marius (era pentru prima oara când îi zicea pe numele lui mic), aruncă, te rog, resturile astea la coş. L-am rupt. De acum înainte voi arată pe hartă cu … degetul.
Instictiv, ridică degetul arătător şi îl privi. Nu era mai deformat ca în vis. De bună seamă se vindecase.

*

Seara. Ziua nu îi păruse atât de grea precum se aşteptase. În cancelarie, doar profa de mate. Puse cu grija catalogul în raft şi se indreptă spre mica ghiuvetă. Avea praf de creta pe mâini. Scrisese mult la tablă. Îşi săpuni energic mâinile, le clăti bine, apoi se şterse cu micul prosop de acolo. Evită sa se privească în oglindă. Părăsi în grabă cancelaria şi ajunse în curtea şcolii.
– Dom’ profesor, auzi el un glas care venea din spatele lui, Fiţi atent la ţurţuri. Au început să se topească.
Era Ionescu, roşcovanul dintr-a cincea.
Ridică ochii. Într-adevăr, ţurţurii începu să picure. Păreau stalactite. Parcă plângeau.
– Mulţumesc, Vali. Într-adevăr, au început să se topească, confirmă el
Brusc, făcu un gest neaşteptat. Se apleaca, rotunjeşte bine un bulgate de zăpadă şi îl aruncă cu sete în şirul de turţuri de la streaşina şcolii. Nu nimeri nci unul.
– Măi, Vali, zise el bine dispus, ia încearcă şi tu! Crezi că nimereşti vreunul?

*

A două zi. Cancelaria era în fierbere. Binecunoscuta plictiseală parcă dispăruse. Toţi vorbeau despre comportamentul lui Îngheţată.
– Nu se poate, zise doamna învăţătoare, parcă a dat în mintea copiilor. Ce să se fi întâmplat ? Aseară a fost văzut în fruntea ştrengarilor dintr-a cincea, dând cu bulgări de zăpadă în ţurţurii şcolii.
– Ştiu şi eu, răspunse profa de istorie. Eu am auzit că ar fi spart şi geamurile caselor de pe stradă. Ar fi chemat locatarii poliţia. Ar fi sosit două maşini la faţa locului. Ştirea ar fi ajuns şi la televiziune.
– Hai să nu exageram, o ponderă doamne învăţătoare. Geamurile nu se sparg de la nişte bulgari de zăpadă.
– Aşa este, dar poate că n-a dat cu bulgari, ci cu ţurţuri, găsi fericită profa de istorie explicaţia.
– Eu ştiu că a dat cu bulgari în ţurţuri, nu cu ţurţuri în geamuri. Şi-apoi, geamurile nu se sparg nici de la ţurţuri, dădu replica doamna învăţătoare.
– Cine ştie…
– În plus, azi dimineaţă m-am uitat la ştiri şi nu au transmis nimic.
– Eu numai vă spuneam ce am auzit, bătu în retragere profa de istorie.
– Poate din cauza gripei ăsteia, intervine proful de biologie. Nu ştii ce reacţii dă. O fi vreun virus mutant, scăpat dintr-un laborator.
– Nu-i exclus, intervine proful de religie, un băiat care terminase recent Teologia. Sunt semnele vremurilor. Epidemii necunoscute. Sindromul vacii nebune…
– Acolo era vorba de cornute, nu de oameni, accentuă doamna învăţătoare
– Păi dacă e mutant, atacă şi oamenii, stărui proful de biologie.
– Nu stiţi nimic. Aţi auzit de atacul psihotronic ? zise proful de informatică. Tehnologia a ajuns într-un grad atât de avansat încât e posibil orice. Aţi auzit de Experimentul Filadelfia ?
– Dar ce vrei sa spui ? se amesteca în vorbă proful de educaţie fizică. Că noi suntem manipulaţi psihotronic.
– Tot ce se poate, zise proful de religie. N-aţi văzut că vor să ne implanteze microcipuri cu semnul fiarei ?
– Adică şase-şase-şase, preciză proful de biologie, ca şi cum ar mai fi fost nevoie de aceasta precizare.
Ei, lăsaţi-ne cu chestii d-astea ! zise deranjată doamna învăţătoare. Că am citit şi noi Biblia. Ştim şi noi care este numărul fiarei sau a semnului numărului fiarei. Şi mai ştim că semnul fiarei era valabil atunci, pe vremea apostolilor. Era numele codificat al cezarului Nero. Domnilor, citiţi prea multă literatură fantastică.
– Apropo, interveni timid domnişoara învăţătoare, o tânără cam la douăzeci şi unu de ani, inimoasă şi simpatică, ştiaţi că suma tuturor numerelor de la ruletă este şase sute şaizeci si şase ?
– Ha ! făcu tânarul teolog semnificativ.
Uşa se deschise inopinat şi-n cadrul ei apăru timorată profa de mate.
– Pssst ! Şase ! Şase ! Şase ! Vine Îngheţată ! E AICI!

Anunțuri

Written by Gavriil STIHARUL

Martie 12, 2010 la 8:59 am

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: