Cuvânt lăuntric

Blogul lui Gavriil STIHARUL pentru o lume mai bună şi mai frumoasă

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Limba pendulei…

leave a comment »

Limba pendulei-
pa firul de păianjen
luna imobilă.

Written by Gavriil STIHARUL

aprilie 17, 2010 at 2:45 pm

Final de cursă…

leave a comment »

Final de cursă-
doar greierii tremurând
oprind pe campion.

Written by Gavriil STIHARUL

aprilie 17, 2010 at 2:43 pm

Tangentă la lună…

leave a comment »

Tangentă la lună –
urma licuriciului
se pierde-n noapte.

Written by Gavriil STIHARUL

aprilie 16, 2010 at 5:41 am

Copil surdo-mut…

leave a comment »

Copil surdo-mut
compătimind greierii
care tremură.

Written by Gavriil STIHARUL

aprilie 6, 2010 at 11:36 am

Publicat în Haiku, Uncategorized

Tagged with , , ,

Doar o broscuţă…

leave a comment »

Doar o broscuţă –
şi luna este prinsă
în zeci de cercuri.

Written by Gavriil STIHARUL

aprilie 6, 2010 at 9:10 am

Publicat în Haiku, Uncategorized

Tagged with , ,

Noapte de nesomn…

leave a comment »

Noapte de nesomn –
de pe strada de-alături
zvon de-nviere.

Written by Gavriil STIHARUL

aprilie 6, 2010 at 9:08 am

Publicat în Haiku, Uncategorized

Tagged with ,

Trupul lui Hristos…

leave a comment »

Trupul lui Hristos
strivit de prea multe flori –
gata să-nvie.

Written by Gavriil STIHARUL

aprilie 6, 2010 at 9:00 am

Publicat în Haiku, Uncategorized

Tagged with , ,

Proful de geografie

leave a comment »

Personajele acestei schiţe sunt absolut fictive. Orice asemănare cu realitatea este întâmplătoare.

Proful de geografie! Sever om. Copiii îl porecliseră “Îngheaţă clasa”. Aşa i-au zis ani în şir. Cu timpul, a devenit „Îngheţată”. Acum îşi terminase orele şi se pregătea să plece acasă. Avusese o zi grea. Cinci ore. Şi copiii… ce gălagioşi ! Larmă mare. E adevărat, nu ca la ceilalţi profesori. Dar tot gălăgioşi fuseseră. Se tot foiau în bănci şi nu-şi găseau locul. De câteva ori a trebuit să îi altoiască. Cu indicatorul. Bine că nu s-a rupt ca celelate.
Acestea fu monologul profului Îngheţată în drum spre cancelarie.

*

Cancelaria goala. Era târziu. Se înnoptase. Trebuie să se grăbească. Puse cu grija catalogul în raft şi se îndreptă spre mica ghiuvetă. Avea praf de creta pe mâini. Scrisese mult la tablă. Îşi săpuni energic mâinile, le clăti bine, apoi se şterse cu micul prosop de acolo. Deodată, îngheţă. În faţa lui un chip de statuie cu ochii reci, impersonali, ca de cobră, o privire lugubră. Obişnuia să se uite de fiecare dată în mica oglindă de deasupra ghiuvetei. De fiecare dată vedea un om. Dar acum i se părea că… Desigur, Oboseală. De când ajunsese director, era si mai obosit. Câteodată, nu se mai recunoştea.Cinci ore la cele mai dificile clase. Şi ce foială ! Trebuie să se grăbească.

*

Pe stadă, aproape nimeni. Viscolul care tocmai începuse, un viscol tăios ca de cuţit, îi gonise pe oameni pe la casele lor. Rafale de vânt îi biciuiau faţa. Îi tăiau răsuflera. Parea o noapte polara nesfârşită. O împaratie subterană a gheţurilor. Îşi amintea de o legendă de demult, venită din copilăria lui. I-o citea mama adeseori, dintr-o carte frumos ilustrată. Despre o împărăţie asemănătoare aflată undeva prin munţii înalţi de piatră ai Bihariei, peste care domnea Troian, bătrân, aspru, crud, neîndurat, cu barba numai ţurturi, cizme de gheaţă în picioare, pe frunte cu un sloi cioplit ca o coroană, cu un bici, semnul puterii sale împărăteşti. În împărăţie, totul de gheaţă. Case, garduri, uliţe, mese, scaune, paturi, numai şi numai de gheaţă. Până şi jucăriile copiilor. Aşijderea şi inimile oamenilor. Acestea nu ştiau să bată sau să se înflăcăreze, nu ştiau să iubească. Asta pentru ca strămoşul lui, vestitul Sloi le îngheţase oamenilor inimile în piepturi. Căci le îngheţase anume ca să nu iubească sau să simtă dragostea. Avea împăratul o copilă. Pe Fulg-de-nea. O fată nespus de frumoasă, dar mereu mâhnită. Uneori cânta. Melodii triste, dureroase… Sfârşitul legendei ? Parcă Fulg-de-nea părăsise în taină împărăţia gheţurilor si, odată ajunsă pe tărâmul oamenilor, inima i s-a încălzit atât de mult încât a ars de iubire pentru Sorin. Apoi, i se născu un cucon de toată frumuseţea. Numai ca Troian a găsit-o şi a pedepsit-o crunt. A închis-o într-o temniţă subpământeană de gheaţă. Din lacrimile fierbinţi se născu un izvor care a adus iubirea şi primăvară în împărăţia mohorâtă a lui Troian…
Nu voia să se mai gândească la această legendă stupidă. Deşi atunci, când era copil, îi dăduseră şi lui lacrimile

*

Acasă. Soţia îl astepta de mult. Pusese masa. Era singură. Nu aveau copii. Cina, ca de obicei. Câteva cuvinte schimbate cu ea, apoi aceasta plecă la culcare. Se scuză că nu se simte bine. Poate era gripa. La ea, la serviciu, toata lumea era gripată. Şi ce gripă! Te punea la pat.

*

În sfârşit, în pat. Simţea că este extenuat. Probabil ca îl încearcă simptomele gripei. Altminteri, de unde aceasta durere de cap. Îşi reaminti de foiala copiilor şi scrâşni din dinţi. Clasa a VI-a H. Cei mai răi. Derbedei… Şi somnul, care tot îl ocolea. Se foia şi nu-şi găsea locul. „M-au molipsit bandiţii”, gândi el, „m-au molipsit cu foiala lor stupidă”. În sfârşit, adormi. Un somn agitat. Şi ce vise ! Un om palid şi tras la faţă mergea în cârje pe dinaintea lui. Picioarele îi erau umflate. Curios, semăna leit cu el. Avea chiar chipul lui ! În urmă, altul, ceva mai în vârstă. Avea mâinile în gips şi capul bandajat. Trecu pe lângă el cu aceeaşi nepăsare. Îl urma al treilea. Un lepros. Ca-n Evanghelie. Bube din cap până în picioare. Şirul de infirmi părea nesfârşit. Sabat al infirmilor. Parca era noapte Valpurgiei, noaptea vrăjitorelor şi demonilor. Nu mai voia să-i privească. Nu cumva sunt vampiri ? Ca-n cartea lui Stoker. „Desigur, sunt vampiri şi vin să-mi sugă sângele”, deliră el.
– Cine sunteţi voi de purtaţi chipul meu, întreabă el speriat pe cel ce avea gura strâmbă, ca un damblagiu. Pe deasupra, era şi chior.
– Omul îl privi ciudat şi îndelung cu singurul ochi rămas. Într-un târziu, se hotărî să vorbească.
– Noi ? Nu ne recunoşti ? Doar suntem gândurile tale.
– – Gândurile mele !? Unde vă duceţi ?
– Înfirmul îl privi la fel de ciudat şi, cu arătătorul deformat de vreo boală necunoscută, arată o pădure sinistră, cu copaci ciudaţi de gheaţă, sclipind ca diamantele.
– Într-acolo, fu răspunsul, spre Pădurea Copilăriei Distruse.
Pădurea Copilăriei Distruse se derula în faţa ochilor lui. Împăraţia omătului. Copaci somptuoşi ca şiruri de candelabre. Gândurile lui? Aşa se modelase el zi de zi? Cel cu cârje şi cu piciorele umflate era el în ziua în care a intrat în clasa a VI-a H. Furios, nervos, răzbunător. Se plimba printer bănci cu indicatorul în mână. Cel chior? Îşi aminti. Odată căşunase pe copii, biciuindu-i cu o ploaie de 2-uri şi 3-uri în catalog.
Brusc, se trezi. Era transpirat tot. „Un vis absurd”, remarcă el. Hotărî să nu se mai gândească la vedenia de noapte. Doar şi astăzi îl aştepta o zi grea. Pe deasupra, mai trebuia să rezolve şi treburile administrative. De la Inspectorat îi veneau fel de fel de directive sâcâietoare. Săptămâna viitoare se anunţase şi o inspecţie.

*

La şcoală. Cancelaria ca de obicei. Toţi plictisiţi. Smulse catalogul pe care scria clasa a VI-a H de pe masă şi plecă abătut. Mergea îngândurat pe coridorul lung şi pustiu. Se opri şi se uită pe fereastră. Peisaj hibernal. Psst ! Şase ! Şase ! Şase ! Vine Îngheţată ! auzi el un glas ce răzbea de dincolo de uşa clasei a VI-a H. Puse mâna furios pe clanţă. Înăuntru, linişte mormântală. Se aşeză la catedră şi începu să studieze notele. Absorbit, nici nu bagă de seamă că trecuse ceva timp. 15-20 de minute. Ridică ochii. Copiii nu mai aveau răbdare. Se tot foiau. Întors cu cu totul la colegul din spate, „ticălosul” era absorbit într-o discuţie importantă. Simţind că este privit, întoarse brusc capul. Era prea târziu. Îngheţată venea spre el cu binecunoscutul şi temutul lui indicator. Poc ! Poc ! se auzi cum lemnul trosneşte. Apoi, linişte mormântală. Când ajunse la „ticălos”, îi întinse ceea ce mai rămăsese dn el şi îi zise :
– Marius (era pentru prima oara când îi zicea pe numele lui mic), aruncă, te rog, resturile astea la coş. L-am rupt. De acum înainte voi arată pe hartă cu … degetul.
Instictiv, ridică degetul arătător şi îl privi. Nu era mai deformat ca în vis. De bună seamă se vindecase.

*

Seara. Ziua nu îi păruse atât de grea precum se aşteptase. În cancelarie, doar profa de mate. Puse cu grija catalogul în raft şi se indreptă spre mica ghiuvetă. Avea praf de creta pe mâini. Scrisese mult la tablă. Îşi săpuni energic mâinile, le clăti bine, apoi se şterse cu micul prosop de acolo. Evită sa se privească în oglindă. Părăsi în grabă cancelaria şi ajunse în curtea şcolii.
– Dom’ profesor, auzi el un glas care venea din spatele lui, Fiţi atent la ţurţuri. Au început să se topească.
Era Ionescu, roşcovanul dintr-a cincea.
Ridică ochii. Într-adevăr, ţurţurii începu să picure. Păreau stalactite. Parcă plângeau.
– Mulţumesc, Vali. Într-adevăr, au început să se topească, confirmă el
Brusc, făcu un gest neaşteptat. Se apleaca, rotunjeşte bine un bulgate de zăpadă şi îl aruncă cu sete în şirul de turţuri de la streaşina şcolii. Nu nimeri nci unul.
– Măi, Vali, zise el bine dispus, ia încearcă şi tu! Crezi că nimereşti vreunul?

*

A două zi. Cancelaria era în fierbere. Binecunoscuta plictiseală parcă dispăruse. Toţi vorbeau despre comportamentul lui Îngheţată.
– Nu se poate, zise doamna învăţătoare, parcă a dat în mintea copiilor. Ce să se fi întâmplat ? Aseară a fost văzut în fruntea ştrengarilor dintr-a cincea, dând cu bulgări de zăpadă în ţurţurii şcolii.
– Ştiu şi eu, răspunse profa de istorie. Eu am auzit că ar fi spart şi geamurile caselor de pe stradă. Ar fi chemat locatarii poliţia. Ar fi sosit două maşini la faţa locului. Ştirea ar fi ajuns şi la televiziune.
– Hai să nu exageram, o ponderă doamne învăţătoare. Geamurile nu se sparg de la nişte bulgari de zăpadă.
– Aşa este, dar poate că n-a dat cu bulgari, ci cu ţurţuri, găsi fericită profa de istorie explicaţia.
– Eu ştiu că a dat cu bulgari în ţurţuri, nu cu ţurţuri în geamuri. Şi-apoi, geamurile nu se sparg nici de la ţurţuri, dădu replica doamna învăţătoare.
– Cine ştie…
– În plus, azi dimineaţă m-am uitat la ştiri şi nu au transmis nimic.
– Eu numai vă spuneam ce am auzit, bătu în retragere profa de istorie.
– Poate din cauza gripei ăsteia, intervine proful de biologie. Nu ştii ce reacţii dă. O fi vreun virus mutant, scăpat dintr-un laborator.
– Nu-i exclus, intervine proful de religie, un băiat care terminase recent Teologia. Sunt semnele vremurilor. Epidemii necunoscute. Sindromul vacii nebune…
– Acolo era vorba de cornute, nu de oameni, accentuă doamna învăţătoare
– Păi dacă e mutant, atacă şi oamenii, stărui proful de biologie.
– Nu stiţi nimic. Aţi auzit de atacul psihotronic ? zise proful de informatică. Tehnologia a ajuns într-un grad atât de avansat încât e posibil orice. Aţi auzit de Experimentul Filadelfia ?
– Dar ce vrei sa spui ? se amesteca în vorbă proful de educaţie fizică. Că noi suntem manipulaţi psihotronic.
– Tot ce se poate, zise proful de religie. N-aţi văzut că vor să ne implanteze microcipuri cu semnul fiarei ?
– Adică şase-şase-şase, preciză proful de biologie, ca şi cum ar mai fi fost nevoie de aceasta precizare.
Ei, lăsaţi-ne cu chestii d-astea ! zise deranjată doamna învăţătoare. Că am citit şi noi Biblia. Ştim şi noi care este numărul fiarei sau a semnului numărului fiarei. Şi mai ştim că semnul fiarei era valabil atunci, pe vremea apostolilor. Era numele codificat al cezarului Nero. Domnilor, citiţi prea multă literatură fantastică.
– Apropo, interveni timid domnişoara învăţătoare, o tânără cam la douăzeci şi unu de ani, inimoasă şi simpatică, ştiaţi că suma tuturor numerelor de la ruletă este şase sute şaizeci si şase ?
– Ha ! făcu tânarul teolog semnificativ.
Uşa se deschise inopinat şi-n cadrul ei apăru timorată profa de mate.
– Pssst ! Şase ! Şase ! Şase ! Vine Îngheţată ! E AICI!

Written by Gavriil STIHARUL

martie 12, 2010 at 8:59 am

Yoga si Isihasmul

leave a comment »

În aprilie 326 i.Hr., Alexandru Macedon (20 iulie 356 î.Hr.–10 iunie 323 î.Hr.) capturează zece asceţi în apropiere de Taxila, capitala unui regat din Punjab, azi Rawalpindi. Şocaţi de faptul ca umblau cu desăvarşire goi, greco-macedonenii i-au numit gimnosofişti. Vor fi fost yoghini brahmani sau saddhu (sfinţi), cel mai probabil yoghini naga sadhu sau poate jainişti digambara, de vreme ce şi astăzi aceştia din urmă se preumblă pretutindeni „înveşmântaţi în spaţiu” (ambar dig). Alexandru Macedon a încercat să-i pună în dificultate, punându-le intrebari de logică, dar aceştia au făcut faţă, fapt pentru care i-a asociat cu sofiştii din Grecia [1]. Referitor la acest episod, Mihai Eminescu notează „Alexandru merge în Indii, unde resed în Himalaia zeii daci: acolo el întâlneşte pe Dochia si de la Zamolx învaţă întelepciune” [2].
Cine erau sofiştii (Σοφιστής) elini? Marele filozof Platon (427-347 i.d. Hr.) îi descrie ca fiind indivizi care vânează un onorariu cât mai mare, iar Xenofon îi considera negustori de înţelpciune, pe care nu-i interesează adevărul, ci umblau ahtiaţi după bani şi glorie.
„Sofiştii- zice Xenofon- vorbesc ca să înşele, pentru a câştiga bani şi nu produc nimic folositor „. Aristotel, arată că sofistica este o inţelepciune părută, iar sofiştii niste negustori care vând o astfel de înţelepciune :
„În acest sens, sofistica nu este o doctrină, ci o atitudine vicioasă a spiritului uman. În aparenţă, sofiştii sunt continuatorii filozofilor din epoca precedenta, dar în realitate, ei se deosebesc de aceştia, prin aceea ca pe ei nu-i interesează obiectul cunoaşterii, care este adevărul, ci numai interesele subiectului care cunoaşte [3]. Mai mult, sofiştii denaturau adevărul printr-o logică falsă. Astăzi, judecăţile lor sunt cunoscute sub numele de sofisme. Iată, de pilda, câteva:
”Ai ce n-ai pierdut. Nu ai pierdut coarne, deci ai coarne” sau ”Dacă este adevărat ca niciodată nu ai prea mult din ceea ce este bun, atunci trebuie ca bolnavul să ia un car de medicamente”[4].
Alexandru îi invită totuşi să se alăture lui, probabil văzând prestigiul de care se bucurau printre compatrioţi, dar Dandamis, liderul lor, refuza. Surprinzător, unul dintre ei, Calanus, acceptă Acesta îi însoţeşte pe greco-macedoneni până în Persia, dar se îmbolnăveşte de pneumonie şi se hotărăşte să-si ia zilele prin ardere pe rug. Învaţătura lui şi mai ales liniştea lui interioară de care a dat dovadă în faţa morţii va fi impresionat pe Pyrrhon din Elis (cca. 360 I.Hr. – cca. 270 I. Hr.), unui dintre soldaţii [5] lui Alexandru. Revenit în Grecia, Pyrrhon va strânge câţiva discipoli şi va întemeia o şcoală etico-religioasă de mare succes în epoca, numită de posteritate Şcoala filozofică sceptică. Învăţăturile ei sunt calchiate după filozofia Sanmkya, Yoga şi mai ales budism. Pentru budisti, totul este suferinţă şi omul poate să se autoelibereze printr-o asceză dură, care constă în stigerea dorinţei de viaţă. Asemănător, Pyrrhon arată că eliberarea de dorinţe duce la obţinerea ataraxiei( ἀταραξία), acea linişte interioară, care te face senin în faţa morţii asemenea lui Calanus. La prima vedere, se pare ca acest ideal al scepticilor va influenţa isihasmul creştin. La fel ca scepticii, isihaştii preţuiesc în mod deosebit liniştea pe care însă o văd ca un dar divin; „Liniştea, isihia în limba greacă, sau sihăstria în graiul nostru românesc este un dar divin cu care Dumnezeu a înzestrat întreaga creatură, de la îngeri şi oameni până la păsarile cerului şi florile câmpului […] Liniştea precum o numesc toţi Sfinţii Părinţi, este maica rugăciunii şi a multor fapte bune […] arată arhimanditul Ioanichie Bălan [6]. Dar în isihasm, mijloacele de atingere a acestui ideal sunt diferite faţă de cele propuse de filozoful elin. Totuşi, scepticismul lui Pyrrhon va influenţa pe filozofii moderni, în special pe David Hume.

Informatii despre yoghini pătrund si în ţările române

În sec. al III-lea î. Hr., un scriitor anonim (Posibil Calisthenes/ Καλλισθένης/ cca. 360-328 î.Hr.) din Alexandria scrie romanul Alexandria unde se narează faptele de vitejie a lui Alexandru. Mai târziu, romanul va pătrunde în imperiul bizantin, capătând o puternica nuanţă creştină. De aici, este tradus în latineşte si ajunge în Apus.
În sec. al XlII-lea, se traducere în sârbo-croată. Aceasta versiune va sta la baza traducerii în limba slavonă si în limba română, eveniment care va avea loc în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. După acest din urmă manuscris, care nu s-a păstrat, existând doar mărturii, se vor face numeroase copii, cea mai veche fiind făcută între anii 1619 şi 1629 de preotului Ion Românul din satul Sânpetru (Hunedoara). Va fi tipărit în tiparniţa lui Antim Ivirenu în anul 1713. În versiunea românească găsim un pasaj unde se descrie întâlnirea lui Alexandru Macedon cu nagomudrii, acei asceţi pe care acesta i-a întâlnit, pe o insula numita „Ostrovul Blajinilor”:
Şi mai merse înainte cincisprezece zile şi ajunse la o apa mare şi de ceea parte era ţară cu oameni, şi ziseră filosofii (…) Si se întâmpina cu un om gol şi zise Alexandru:
— Pace ţie, frate (…) Şi merse Alexandru înainte, şi găsi pe Ivant sezând în scaun de aur, cu cununa de aur în cap, şi gol, subt un pom înalt (…)
— O, fericite Ivantie! Spune-mi dară, voi de unde aţi venit întracest
ostrov?
Ivant zise:
— Când a zidit Dumnezeu pe moşul nostru Adam, l-a aşezat în rai; şi a greşit el lui Dumnezeu şi l-a scos din rai; şi ieşi Adam şi cu moaşa Eva; şi au venit întâi aicea şi făcură doi feciori. Adam căuta pururea spre rai şi plângea cu jale de lipsirea raiului; iara feciorii lor Cain si Abel se invrăjbiră, si ucise Cain pe Abel, şi plangeau Adam şi Eva cu mare jale. Şi după aceea facură şi un alt fecior, om bun şi drept, pe nume Sit; şi sezu Adam aici cinci sute de ani, şi însură pe Sit, şi făcura şi feciori, iară apoi trimese Dumnezeu pe înger de-i zise lui Adam să iasă de aici şi să meargă la lume, acolo unde locuiţi voi. Şi iesi Adam şi Eva, şi cu alţi feciori şi nepoţi ai lui, cincisprezece mii de oameni, iară Sit rămase aici, şi noi din Sit ne tragem.
Alexandru zise:
— O, fericite Ivantie! Dara voi în ce Dumnezeu credeţi, si cui vă închinaţi?
Ivant zise:
— Noi credem în Savaot Dumnezeu, şi nouă ne este cugetul tot la Dumnezeu, şi dacă murim, noi mergem într-alt loc mai bun decât aici!
Alexandru apoi se mira mult de viata lor, şi zise:
— O, fericite Ivantie! Toate îmi spuseşi şi bune, şi dulci, încă voi să-mi mai spui cum vă rodiţi, ca muieri nu văd la voi?
Ivant zise:
— Noi avem muieri, dar nu locuiesc cu noi, ci locuiesc într-alt ostrov, şi sunt îngradite cu zid de aramă: şi vin ele la noi într-un an o data; vieţuim atunci cu ele treizeci de zile, atunci ne însurăm feciorii şi ne măritam fetele, şi după aceea iară se duc la ostrovul lor; şi dacă face femeia cocon, îl ţin trei ani şi apoi îl aduc la noi, şi dacă moare bărbatul, muierea nu se mărita, nici se însoară bărbatul, dacă-i moare femeia” [7].
Traducătorul îi va identifica pe gimnosofişti cu blajinii:
Denumirea de „gymnosofist” din textele bizantine a fost redată cu fidelitate de copistul sârb (nag=gymnos=gol şi moudr=sofistis=înţelept), apoi a fost preluat de copistul român care l-a tradus prin „blajini”[8]. Dar şi traducătorul în limba slavonă a procedat greşit când a tradus cuvântul „sofist”( Σοφιστής) prin „înţelept”, deoarece de la Pitagora (după alţii de la Socrate), primul care s-a numit pe sine doar „prieten al Înţelpciunii”, adică „filozof” ( φιλόσοφος), cuvântul „înţelept” capătă, atunci când i se atribuie omului, nuanţă peiorativa, deoarece conceptul ar fi un atribut divin. Alexandru, un socratic desăvârşit nu putea să-i numească pe cei zece yoghini „întelepţi”, să-i pună mai presus decât maestrul sau Aristotel, care se numea pe sine doar „filozof”. În mitologia română, blajinii mai sunt cunoscuţi si sub denumirea de rohmani. După I. J. Hanus şi Nicolae Cartojan, mitonimul rohman provine de la cuvântul sanscrit brahman. Cu privire la acest două mitonime, poporul nostru a dezvoltat încă de timpuriu o adevărată religie. Blajinii sunt meniţi să înlocuiască pe pământ spiţa actuală a oamenilor.
Ipoteza tracă a lui Constantin Daniel identifică pe blajin cu abioii de care vorbea Homer în Iliada. Istoricii greci îi considera pe abioi drept hiperboreeni. C. Daniel considera că abioii sunt traci nord dunăreni.
Vedem că pentru traducătorul Alexandriei, yoghinii pe care i-a intâlnit Alexandu Macedon în Ostrovul Blajinilor nu puteau fi alţii decât rohmanii din folclorul nostru mitic. Totuşi, românii vor mai fi avut un contact anterior cu asceţii hinduşi, altfel nu se explica preexistenţa cuvântului brahman. Când ? Unde ? Nu se ştie.

Yoghinii obţin într-adevăr ataraxia ?

Dacă ar fi sa ne ghidăm după ceea ce se spunea despre Pyrrhon, cum că acesta a rămas senin în faţa tuturor evenimentelor vieţii, s-ar părea că da. Dar, cu toate acestea, şcoala lui etico-filozofică nu a avut viaţă lungă. Se pare ca metoda oferită de el era una dacă nu utopică, cel puţin inaccesibilă pentru omul obişnuit. Ecoul pe care l-au avut primele informaţii despre yoghini în lumea mediteraneeană a fost unul modest. De abia începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după ce Sri Ramakrishna Paramahamsa (1836 – 1886) se decide pentru un misonarism yoga în Occident şi trimite pe primul său emisar, Swami Vivekananda (1863– 1902), yoga va avea o nebănuita priză la mulţi occidentali, devenind o adevărată modă, mai ales printre tineri.
__________________________________________________________________
4. Plutarh-, Viaţa lui Alexandru, „Vieţi paralele,
2. Ms. 2290, Biblioteca Academiei
3. Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca, Istoria filozofiei antice, Editura Institutului Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti – 1982.
4. Anton Dumitriu, Istoria logicii, Ed. Didactică şi Pedagocică, Bucuresti 1975.
5. V. Diogenes Laertios: ” Pictor mai la început, dar sărac şi necunoscut. La filozofie ar fi ajuns ascultând pe un indian, căci participând intre 334 si 323 la expediţia în Orient a lui Alexandru Macedon, va fi ajuns să intre în legătură cu înţelepţi ai Indiei”.
6. Ieromonah Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, Editura Institulului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1982.
7. (Pseudo Calisthenes), Alexandria, ediţie revăzută si îngrijită de Mihail Sadoveanu, E.S.P.L.A. Bucureşti 1960.
8. Alexandru Duţu, Alexandria ilustrată de Nastase Negrule, Editura Meridiane, Bucuresti 1984. 

Written by Gavriil STIHARUL

februarie 19, 2010 at 9:04 am

Pilda cuvintelor

leave a comment »

…În fiecare zi, o persoană normală rosteşte în medie cam 25.000 de cuvinte. Într-un singur an, asta inseamna, puse laolalta, peste o suta de cărti a câte 500 de pagini… “
Acestea fu ultimele fraze pe care Ion le citi dintr-o revista frumos colorată. Articolul nu putu să-l parcurgă până la capăt. Ochii îl usturau grozav şi îi lăcrimau. Vedera nu-l mai ajuta ca altădată. Doar avea şaptezeci de ani. O viaţă de om. Puse revista pe noptiera şi încerca să adoarmă. Nu prea avea somn. Se perpelea în aşternut. Era o noapte senina de august, luna plina îi bătea în fereastră, ţesând în odaia lui mica o dantelărie vrăjită. Îl supara ţârâitul greierilor, care pătrundea până la el. Un lătrat de câine venea dinspre curtea vecinilor. Privirea o tot muta de de la pendula care îl ticăia în creier, la tabloul înfaţişând natura moartă. În sfrşit, şi-o fixă pe flacăra candelei ce pâlpâia dedesubtul icoanei. Stătu un timp aşa, apoi inchise ochii. I se păru că-l încearcă somnul. Deodată, tresări. ICOANA VORBEŞTE. O voce limpede şi plăcută îl strigă pe nume : Ioane ! Ioane !… Îşi aduce aminte de Eli şi de proorocul Samuel. Fericit că ştie cum să răspundă, zice hotărât : Porunceşte, Doamne, că robul Tău Te ascultă !
– Ioane, de ce nu dormi ?
– De-aş putea Doamne. Era cât pe-aci, dar uite că m-ai strigat şi m-am trezit, zise el ca şi cum i-ar face un reproş.
– Dar de ce nu M-ai rugat să-ţi trimit binecuvântatul somn ?
Iată că la acest lucru nu se gândise. Nu înţelegea de ce nu i-a dat prin minte aşa ceva. Glasul continuă :
– Ioane, te-ai rugat astăzi, veni neaşteptat întrebarea ?
– Nu Doamne, făcu el încurcat şi ruşinat. Nu m-am gândit să mă rog.
– Tu ştii câte cuvinte are rugăciunea Tatăl nostru ?
Altă întrebare care îl derutează. Nu se gândise să le numere niciodată.
– Ştiu şi eu Doamne ? Poate douazeci… treizeci…
– Hai să le numărăm. Ştii s-o spui ? Spune-o !
– Ion începu să o spuna rar, iar pe degete socoteste numărul cuvintelor.
– Tatal nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tau; vie împărăţia Ta ; Facă-se voia Ta, precum în cer aşa si pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi ; şi ne iartă nouă gresalele noastre, precum şi noi iertam greşiţilor noştri ; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Ca a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin !…Şaizeci şi nouă de cuvinte, Doamne.
– Aşadar, numai şaizeci şi nouă de cuvinte. Dar tu ştii câte cuvinte ai rostit astăzi ?
Întrebarea îl dădu iaraşi peste cap. Cum să-i dea in gând să le numere. Îşi aduse aminte de revista. Răspunde hotărât :
– Douăzeci şi cinci de mii de cuvinte, Doamne.
– Eşti pe aproape. Dar sunt mai multe. În clipa când ai pus ziarul pe noptieră, erau exact douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte.
Rămase cu gura căscată. Atât de mult vorbise ! Niciodată nu ar fi crezut că rostise atâtea.
– Doamne, izbucni el, lovit de o idee. Ai pus la socoteală şi cuvintele citire din revistă ?
– Desigur, nu le rosteai cu voce tare, dar le pronunţai impeceptibil
Glasul continuă :
– Înmulţeşte douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte cu trei sute şaizeci şi cinci de zile şi vezi cât îţi dă.
Ion se apuca sa socotească. Era bun la calcul mental. Doar fusese contabil o viaţă. De data aceasta se sperie :
– Doamne… Vai de mine ! Nouă milioane nouă sute şase mii o sută !
– Îţi aminteşti de parabola talanţilor ?
Desigur, Doamne, zise Ion cu siguranţă. Matei 25, 14-30.
– Spune-o!
– Un om, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a încredinţat avuţia sa:unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat. Îndată plecând cel ce primise cinci talanţi, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea, şi cel cu doi a câştigat încă doi. Iar cel care primise un talant s-a dus, a săpat în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. Şi după multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi s-a socotit cu ele. Şi apropiindu-se cel care primise cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat; iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei.. Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel care primise doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat; iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei..Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n’ai răspândit şi, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Şi răspunzând stăpânul său, i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am răspândit? Se cuvenea deci să dai argintul meu la zarafi şi eu, venind, aş fi luat ceea ce este al meu cu dobândă. Aşadar, luaţi de la el talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi. Că tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are se va lua şi ceea ce i se pare că are. Iar pe sluga cea netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
– Iată, îţi voi tălmăci, zise glasul. Stăpânul este Dumnezeu. Talanţii sunt cuvintele. Într-o viaţă de om, Dumnezeu i-a dat fiecăruia atâtea cuvinte câte a crezut de cuviinţă că îi trebuie sa se mântuiască. Numai că unii le-au dus la zarafi, adică le-au pus în lucrarea rugăciunii, alţii le-au irosit. Tu, Ioane, ai irosit pe ziua de azi douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte. Şi nu-ţi trebuiau pentru lucrarea rugăciunii decât minimum şaizeci şi nouă.
– Stai puţin, Doamne, îşi aminti deodată Ion. E adevărat că nu le-am pus în lucrarea rugăciunii, dar am dus război, am dus război aprig întru cuvânt pentru apărarea Bisericii Tale, încheie Ion triumfător.
– Şi ai biruit?
– Am câştigat o bătălie, dar încă nu războiul, se lăudă el. Războiul e lung. Ehei!
– La Muntele cel sfânt al maicii Mele, nevoitorii de acolo se roagă, se roagă şi iar se roagă. Vorbesc puţin. Scot 10…15 cuvinte pe zi. Şi ei duc război intru cuvânt pentru apărarea Bisericii Mele. Numai că ei duc război cu duşmanii nevăzuţi şi nu cu semenii lor. Ce ar fi fost dacă şi tu ai fi dus un astfel de război cu cele … douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte…
Iarăşi Ion era în încurcătură. Ce răspuns să mai dea ? Încetă să mai caute unul şi se dădu bătut. În clipa următoare, ceva dulce îl cuprisese şi se lăsa purtat. Era somnul. În sfârşit, venise.
A doua zi, Ion se trezi vioi. Era ca un nou născut. Dormise bine. Se dădu jos din pat şi ochii îi căzu peste revistă. Tresări. Îşi aminteşte: douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte… nouă milioane nouă sute şase mii o sută de de talanţi… de cuvinte ! se corecta el. Repede începu să spună Tatăl nostru. Şaizeci şi nouă de talanţi… de cuvinte! se corecta el. Ce bine ! O mai spune o dată. Sa fie mai sigur. O sută treizeci şi opt de talanţi…de cuvinte. O, de-ar putea să ajungă măcar la 300. Voi să o mai spună. Se răzgândi. Trebuia sa ajungă la magazinul sătesc. Se îmbracă repede. Va mai spune una pe drum. Şi înca una. Câte va putea.
Pe uliţa satului nu se afla nimeni la acea oră. Era o dimineaţă frumoasă. Magazinul sătesc era chiar la capătul ei. Dar avea de mers. Cam un kilometru. Deodată, în spatele lui pocni un glas cunoscut.
– Bună dimineaţa Ioane, ce te grăbeşti aşa ?
– Era vecinul cu care ieri îşi cheltuise talanţii.
– Amin, zise Ion concentrat.
– Ce amin ? Încă mai dormi şi vorbeşti în somn?
– Ion se face că nu-l bagă de seamă. Părea preocupat de ceva mult mai important.
– Ai auzit Ioane ? continua glasul. Se zice că ne-ar mări şi nouă pensiile… Ne-ar mai da un 10 lei acolo.
– Două sute şapte, făcu în sfârşit Ion.
– Două sute şapte lei? se holba vecinul.
– De talanţi… de cuvinte ! se corecta el.
– Mda ! S-ar putea să ai dreptate. De cuvinte, da. Chiar mai multe.
– Douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci pe zi, nouă milioane nouă sute şase mii o sută pe an, veni prompt răspunsul.
– Vecinul îl privi lung, ca si cum l-ar vedea pentru prima oară. În sfârşit, se hotărî.
– Pari cam obosit. De ce nu te duci la doctor sa vezi ce ai? Şi mai lasă-i încolo de bani. Omul cât are, tot nu se ajunge. Banul scoate pe om din minţi. La revedere !

Written by Gavriil STIHARUL

februarie 5, 2010 at 6:51 pm

Publicat în Uncategorized