Cuvânt lăuntric

Blogul lui Gavriil STIHARUL pentru o lume mai bună şi mai frumoasă

Posts Tagged ‘Biserica Ortodoxă

Spiriala şi scara

leave a comment »

Spirala, simplă, dubla sau triplă este după unii semnul ezoteric mitico-magic al destinului comun al românilor. S-a găsit că acest semn a fost dat de zeul Dacia, identificat cu Daksha din mitologia vedică, dacilor din vechime, ca simbol al poporului ales, dar şi ca blestem pentru cei care se dezrădăcinează şi îşi uită originea şi cultura. Este un semn omniprezent pe teritoriul vechii Dacii, găsindu-se astăzi gravat pe porţile caselor ţărănesti, pe ouăle încondeiate, pe fote, tesături, scoarţe etc. Simbolizeaza vârtejul cosmic, urcarea la cer, aspiraţia spre infinit. O găsim de asemenea în ritualul magic al fenomenului horal, şi anume în hora deschisă de tip spiralat.

Cele doua sensuri ale spiralei

Spirala prezinta un dublu sens. Un sens pozitiv sau antiorar şi un sens negativ sau orar. Că sensul antiorar este sensul pozitiv ne-o dovedeşte şi dansul bisericesc ortodox “Isaie danţuieşte”. Spirala gravată pe porţile caselor ţărănesti, pe ouăle încondeiate, pe fote, tesături, scoarţe etc are de regulă sens antiorar.
Executarea unor ritualuri magice, sub forma spiralei negative, orare, rămâne caracteristic magiei negre populare, de care se vor ocupa vrajitorii sau solomonarii satului. Complexul Monumental de la Târgu Jiu, realizat de sculptorul Constatin Brâncuşi, prezintă o simbolistică aparte. Coloana Infinită sau Coloana fără de Sfârşit simbolizează “Scara Raiului”, aşa cum o descrie Sfântul Ioan Scărarul, calea ascetică prin care creştinul ortodox ajunge la Poarta Raiului, prin harul lui Iisus Hristos. Din aceasta porneşte o spirală ce trece prin mijlocul bisericii Sfinţiil Apostoli, apoi prin Poarta Sărutului şi se opreşte la Masa Tăcerii.

Hora deschisă de tip spiralat

Aşa cum a arătat şi Nicolae Iorga, fenomenul horal reprezintă o reminiscenţă a unui străvechi ritual mitico-magic de urcare la cer care se savarşea pe tot cuprinsul Daciei înca din epoca paleolitică. Ritualul numit Kolabrismos (de la gr. κολαβρισμός) sau a Kolo era o hora ezoterică, în timpul dansului, oamenii se infrăţeau formând o fraţietate magico- rituală.
Sunt puţine date privitoare la Kolo-ul trac, dar putem sa le completăm cu ceea ce ştim depre hora actuală.
În “Enciclopaedia Britannica” găsim următorea definitie: “Kolo deriva din denumirea veche slavona a cuvântului roata. Kolo-ul era probabil dansat în adorarea Soarelui, cu mult înainte de sosirea slavilor în peninsula balcanica.” Etimologia cuvântului ar trebui căutată în mitologia elină, şi anume în numele dat de vechii greci zeului solar, Helios.
Kolo-ul trac a dat la noi Hora, la sârbi Kolesca, la bulgari Horo-ul, la ruşi Korovad-ul şi la greci Choros-ul. Din Kolabrismos- ul iniţial au evoluat două tipuri de horă: cea închisă de tipul cercului şi hora deschisă, care cunoaşte mai multe variante, dintre care cea a horei deschise de tip spiralat mai supravieţuieşte doar la macedoromâni, precum şi la docoromânii din Banat si Oltenia, diminuâdu-şi însă caracterul magic. Se presupune că aceasta se apropie cel mai mult de ritul arhaic iniţial.
S-a stabilit că, pe teritoriul Daciei, fenomenul horal este prezent chiar din epoca Culturii Cucuteni (3700-2500 î.H.), ultima mare cultura cu ceramică pictata din Europa. Descoperirea la Bodeşti-Frumuşica a unei reprezentări în ceramica a unei hore formate din şase femei, aparţinând acestei Culturi, ar atesta faptul că pe teritoriul ţării noastre exista un cult al spiralei magice, anterior celui existent în India, Tibet şi China.
Interpretarea dată de unii acestei ceramici ar fi cum că cele trei cercuri care unesc pe dansatori ar reprezenta magic pământul unificator, aerul generatorul vieţii şi cerul, forţa spuirituală care transformă.
În hora deschisa de tip spiralat, dansatorii conduşi de un vătaf formează o spirală deschisă ce simbolizează urcarea la cer. Calea de penetrare a cerului este Calea Duminicii, care urcă la Poarta Raiului, opusă Căii Sâmbetei, calea care coboară în Iad. Raiul şi Iadul sunt cele două destinaţii ale acestui ritual. În zona Braşovului există un tip de hora deschisă, numita Hora Junilor. Cel care conduce hora este vătaful. Şi aici, rotaţia se face în sens antiorar, dansatorii neştiind de ce, ci doar pentru că “aşa se face”.

Interdicţiile horitului

În comunităţile de români, unde fenomenul horal este puternic prezent se considera ca blestemul ar fi una dintre cauzele care ar impiedica pe om sa iasă la horă. Odinioară, atât flăcăii, cât si fetele care şi-au întinat fecioria înainte de cununie, sau, după cununie au preacurvit, aveau interdicţia de a participe la horă. Numai cei neprihăniti sau cei care au trecut prin ritualul nunţii aveau voie să participe la horă. Anumite cântece populare sugerează faptul ca, nici aceştia din urma nu aveau voie să participe la hora, ci numai flăcaii şi fetele mari. Acestea sunt îndemnate să joace hora atât timp cât sunt la părinţi, căci după ce se vor căsatori, vor primi interdicţie să mai joace: “Horile n-aţi mai juca/ Florile n-aţi mai purta” . Astăzi, aceate interdicţii dure au fost mult amendate, în sensul că flăcăii şi fetele care şi-au întinat fecioria pot participa la hora, dacă s-au spovedit de păcatul lor la preot. În schimb, neparticiparea la hora ar avea repercusiuni negative asupra sănatăţii fizice şi mental a omului, căci: “Ai vedea fete nebune/ Şi neveste duse-n lume”. Vedem aici o reminiscenţă a funcţiei cathartice, de eliberare a energiilor sexuale a kolo-ului trac.

Spirale ezoterice provenite din alte culturi

Datorită globalizării, asistăm în ultima vreme la încercarea de pătrundera la noi a unor practici provenite din alte culturi. Astfel, în Taoism si Yoga întâlnim mandale (diagrame simbolice) străvechi ce reprezintă universul în forma de spirală. Sub denumirea de “Spirala Yang”, concept provenit din taoism, se desfăşoară periodic, începând din anii ‘90, şedinţe colective de meditaţie ezoterice în două localităţi din ţara noastră. Aceste spirale, executate de o mare masă de oameni, uneori până la 5 000 care, care se ţin de mână şi sunt ordonaţi după semnul zodiacal, sunt izbitor de asemănatoare cu hora deschisă de tip spiralat din folclorul nostru.

Scara, calea creştină de ascensiune la Cer

După încreştinarea protoromânilor, care a început încă din epoca apostolica, scara va lua locul spiralei şi va deveni simbolul caracteristic aspiraţiei omului spre Divinitate.
Atât de mult a pătruns în sufletul românului, încât motivul ei apare zugrăvit pe pereţii mănăstirilor Suceviţa şi Râşca. De asemenea este prezent în sculptura stâlpilor de la case sau în ouăle încondeiate. Înşişi dacii sacrificau un om din patru în patru ani, trimiţându-l ca mesager la Cer, prin aruncarea lui în trei ţepuşe. Jertfa cristică, care a luat locul jertfelor geto-dacilor, a făcut posibilă deschiderea aceste căi unice de urcuş duhovnicesc, accesibilă oricui prin asceză creştină. Este calea exoterică, calea isihastă, carcteristică creştinismului răsăritean, spirala rămânând o cale exclusiv ezoterică, atât în fenomenul horal, cât şi în alte forme, căci realizarea rituală a ei presupune o iniţiere magică. Deşi această cale ancestrală a supravieţuit şi o găsim adânc înrădăcinată în tradiţia populară, Biserica nu a acceptat-o niciodată, calea scării isihaste rămanând singura binecuvântată.

Bibliografie

1. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti 1985.
2. Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Ed. Albatros, București, 1983.
3. Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. IX, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc. 1980.
4. Diac. Prof. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1982.
5. Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Editura Meridiane , Buc. 1982.
6. Pamfil Biltiu, Studii de etnologie românească, vol.1, 2 , Ed. Saeculum, Bucureşti 2007.
7. Sabina Ispas, Preminte Solomon. Legenda populară românească între canonic şi aprocrif, Ed. Saeculum Bucureşti 2007.
8. Constantin Daicoviciu, Herodot si pretinsul monoteism al dacilor, Apulum, Alba Iulia, 1946.
9. Tudor Pamfilie, Sărbătorile la români, Ed. Saeculum, Bucureşti 1997.
10. Ion Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
11. Liviu Rusu, Viziunea lumii în poezia noastră populară. De la resemnare la acţiunea creatoare, Editura pentru literatură, Bucureşti 1967.
12. Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Univers, Bucureşti 1999.
13. Nicolae Brânda, Mituri ale antropocentrismului românesc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1991.
14. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Ştiintifică şi enciclopedică, Bucureşti 1986.
15. Ovidiu Papadima, O viziune româneasca a lumii, Ed. Saeculum, Bucureşti 2009.
16. Dan Oltean, Religia dacilor, Editura Saeculum, Bucureşti 2007.
17. Marcel Olinescu, Mitologie românească, Ed. Saeculum, Bucureşti 2007.
18. Niculina Chiper, Reprezentări ale destinului în folclorul românesc, Editura Saeculum, Bucureşti 2007.
19. Eugen Lozovan, Dacia sacră, Editura Saeculum, Bucureşti 2007.

Reclame

Written by Gavriil STIHARUL

februarie 4, 2010 at 11:59 am

Rugăciunea lucrată iconic

leave a comment »

Sfăntă Cruce de la Mănăstirea „Schimbarea la Faţă”, Botiza, Maramureş.  Sursa: Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi a Sătmarulu

Preasfântă Treime, protopărinţii noştri, Adam şi Eva, precum şi noi, urmaşii lor, ne închinăm Ţie şi cu smerenie Te rugăm luminează cugetarea noastră pentru a Te mărturisi pururea, curăţă inima noastră de toată întinăciunea şi sădeşte în ea dragostea pentru Hristos, Fiul Tău, şi pentru aproapele. Dă-ne putere sa lucrăm poruncile Tale spre mântuirea noastră. Amin.
Aşa se prezintă aceasta frumoasă rugăciune atunci când ea este spusă prin mijlocirea cuvintelor articulate. Dar rugăciunea poate fi spusă şi altfel, prin limbajul semnelor. Nu numai că nu se schimbă nimic, dar, prin limbajul semnelor, rugăciunea este mai intuitivă, mai expresivă, mai emoţionantă.
V-aţi întrebat vreodată cum se roagă surdo-muţii? Semnele făcute cu mâna, gesturile lor, atât de deosebite faţă de cele ale noastre, iau locul cuvintelor. Nu numai că se pot ruga în acest mod, dar pot şi cânta. Credeţi ca Dumnezeu nu-i înţelege? El cunoaşte şi limbajul semnelor aşa cum cunoaşte toate limbile omeneşti şi îngereşti. Surdo-muţii nu-şi pot folosi vocea. Corzile vocale şi-au pierdut elasticitatea şi s-au atrofiat. Dar mâinile ! Mâinile spun totul. Închipuiţi-vă cum spune un copil « Tatăl nostru » prin limbajul semneleor. Închipuiţi-vă gesturile lui ca bătăile unor aripi de înger crescute din suflet. Fără să ne dăm seama, aşa procedam noi toţi atunci când ne facem semnul cinstitei şi de viaţă făcatorei Cruci. Căci trei degete împreunate închipuie tainic Sfânta Treime, Dumnezeul nostru, Care se află în cer. Cele două degete strânse în palma mâinii pe Adam şi Eva, care smeriţi, în genunchi şi cu capetele plecate, se închină Sfintei Treimi aici, pe pământ, restabilind legătura dintre firea umană şi cea dumnezeiască. Ducem dreapta la frunte, căci aceasta închipuie cerul, la pântecele, căci acesta închipuie pământul, la umeri căci aceştia închipuie locul şi semnul puterii. Aşa ne-au tălmăcit Sfinţii Părinţi.
Spererăm ca acest articol să fie o veste bună pentru toţi aceia  care greşit cred că  semnul crucii este idolatrie. Cei care refuză să-şi face semnul crucii, refuză rugăciunea iconică, refuză să folosească acest mijloc minunat de comunicare, dat de Dumnezeu de la începutul lumii. Acela care refuză să-şi facă semnul crucii, nu este solidar cu  semenul său care, din binecuvântate pricini, nu se poate ruga cu sunete articulate.   Este căzut sub stăpânirea diavolului, căci pilduitor  spunea Sfântul Sfinţit Mucenic Ipolit: “Atunci le va zice înşelătorul: veniţi să vă punem pecetea (666) pe mâna dreaptă şi pe frunte şi vă voi da oricâte voiţi. Pentru aceasta va pecetlui dreapta omului, ca să nu mai poată face cu mâna semnul cinstitei Cruci şi să fie a lui desăvârşit”.

Aforism:
Rugăciunea nu se spune; rugăciunea se spune, se scrie şi se desenează. Nu numai limba trebuie să se roage, ci şi mâna.  Nu numai mâna, ci toate mădularele trupului.

Written by Gavriil STIHARUL

ianuarie 13, 2010 at 1:01 pm

Rugăciuni pentru vremurile de-acum

leave a comment »

Doamne Atotputernic, priveşte la turma Ta din Răsărit,
zilele furtunilor cumplite vor veni curând,
nori negri ca smoala se rostogolesc în zare
peste culmile asfinţitului.
Nori negri vestesc zilele urgiei,
zilele când fierul înroşit
va sfârâi în carnea robilor Tăi
însemnându-i cu pecetea proorocită,
zilele în care oamnenii vor fi infieraţi ca vitele,
zilele când ghimpii antihristului se vor înfige adânc
în carnea pruncilor-
până la noi se aude scâncetul lor şi ne astupam urechile.
Tragem în piept aerul fierbinte şi ne arde beregata.
Doamne, Răsăritul a ajuns ca o turma de oi
încolţită de lupi flămânzi.
Bisericile Tale trag clopotele
chemând credincioşii la rugăciune.
Ochii noştri sunt îndreptaţi către Tine, Bunule Păstor,
cântările Dumnezeieşti sunt luate de îngeri
şi purtate spre Tine.
La Tine ne este nădejdea,
întăreşte pe robii Tăi cu tăria mucenicilor,
fă ca glasul aleşilor Tăi care acum strigă în pustie
să pătrundă în inimi şi în suflete
şi să fie ascultat acel cuvios albit de ani
care nu şi-a plecat genunchiul idolilor şi învăţăturilor străine
şi care strigă bătându-şi pieptul
asemenea lui Iona cel ce a stat trei zile şi trei nopţi
în pântecele peştelui.

Written by Gavriil STIHARUL

decembrie 23, 2009 at 9:25 am

Misionarism pentru Sfânta Dumnică

leave a comment »

Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce a trimis-o Dumnezeu din cer, care mai poartă şi denumirea de „Epistolie din Cer pentru respectarea Zilei Domnului (sau a Duminicii)”, „Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii” sau „Legenda Duminicii”, este un text apocrif, ce face parte din categoria aşa-numitelor „Scrisori trimise de Dumnezeu din cer”.

Cultul Epistoliei în spatiul creştin

Odată cu generalizarea creştinismului în Imperiul Roman, ziua de Duminică, ca zi sfânta şi de odihnă, ajunge sa ia locul sâmbetei. Cu toate acestea, sâmbăta nu a fost întru totul abandonată de către unii creştini, care motivau cum că Duminica nu a fost poruncita de Dumnezeu. Astfel, oamenii simpli din Friaul, nordul Italiei, continuau sa tină sâmbata. De asemenea, începând din secolul al II-lea, Biserica Culdee din Scoţia, precum şi alţii. Epistolia a fost redactată după anul 313, întâi în limba latină, apoi a fost tradusă în elineşte, precum şi în celelalte limbi europene din acea vreme, şi a început să circule cu succes. Primele atestări privind „Epistolia” le avem din secolul al V-lea. Astfel, se spune că, în anul 583, în Ibiza (în limba autohtonă Eivissa), o insulă care aparţine Spaniei, situată în vestul Mării Mediterane, fâcand parte din insulele Baleare, Epistolia ar fi căzut din cer şi îndemna pe creştini la respectarea zilei de Duminica. Episcopul de Ibiza, Vincent, a declarat scrisoarea ca autentică şi a acceptat-o. În schimb, episcopul de Cartagina, examinand-o, s-a declarat uimit cum “cineva poate accepta profeţii noi”. Din aceasta cauză, episcopul de Ibiza a fost destituit. În Evul Mediu a circulat o legendă conform căreia Theodoton, adjunctul papei, a văzut deasupra mulţimii adunate în Bazilica Sfântul Petru din Roma o epistolă suspendată in aer. Atunci, 47. 000 de oameni s-au pocăit. În anul 1846, în Boemia, o apariţie similară a curemurat o mulţime de oameni, iar multi preoţi au crezut în ea.
În secolul al XIII-lea, au loc o serie de evenimente, care vor da un puternic avânt cultului Epistoliei. O serie de calamităţi şi flageluri cosmice, precum epidemii ucigătoare de molime, culminând cu groaznica Moarte Neagră (Ciuma bubonică) din anul 1347, eclipse, secetă prelungită, invazie de lăcuste, grindină, au creat o atmosferă de disperare colectivă. Ca să ispăşească păcatele lumii, grupuri de laici parcurg satele şi oraşele, biciuindu-se cu asemenea violenţă incât trupul lor devenea o masă umflată de carne vânată. Aceştia au fost numiţi biciuitorii (flagelanţii). Ei îşi fac apariţia pe la anul 1260, anul când, dupa profeţia lui Gioacchino Fiore, trebuia să înceapă a şaptea epocă a Bisericii, şi se prezentau ca o mişcare reformatoare, care a îmbrăcat haina căinţei. Primii flagelanţi pornesc din Perugia şi se răspândesc apoi în Polonia şi Ungaria. Flagelanţii au fost cei care au pus în circulaţie teoria conform căreia Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni cu Moartea Neagră din cauza nerespectării Duminicii ca zi de odihnă şi pledau pentru repaus absolut în această zi. Apocriful a cunoscut o larga circulaţie după aparitia tiparului.
Mişcarea a fost considerata eretică. Biserica Romano-Catolica nu a încurajat odihna absolută în timpul Duminicii, ci numai oprea de la muncile grele. Papa Clement al VI-lea, printr-o bula emisa pe data de 20 octombrie 1349, a condamnat mişcarea şi a interzis-o.
În realitate, flagelanţii nu fac altceva decât să se folosească de “Epistolie…” şi să o repună în circulaţie.
Va vedea lumina tiparului pentru prima dată în anul 1795, în Anglia.

Traducerea şi circulaţia Epistoliei în limba română

După unii cercetători, „Legenda Duminicii”, este cel mai vechi text scris în limba româna. Acesta a fost tradus în anul 1391 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş.
Începând din secolul al XVI-lea, Biserica Ortodoxă din Transilvania se confruntă cu tendinţa de prozelitism a unor biserici reformate. Acest fapt face ca să apară o reacţie din partea ierarhiei ortodoxe, atât în Transilavania, cât şi in Moldova şi Ţara Românească. Astfel, Sfântul Ierarh Varlaam (n. 1580, 1585? – d. 1657), Mitropolit al Moldovei, redactează lucrare de 339 de pagini intitulată „Şapte Taine ale Bisericii”, care era menită să apere temelia credinţei ortodoxe împotriva calvinilor din Transilvania, care nu recunoşteau cele şapte Taine, şi o tipareşte la Iaşi, în anul 1644.
În anul 1642, conducătorii calvini ai Transilvaniei au publicat un catehism la Alba Iulia. Sfântul Ierarh Varlaam convoacă un sobor al ierarhilor din Moldova şi Ţara Românească, pentru a lua atitudine împotriva acestui Catehism. Soborul s-a întrunit în anul 1644, la Iaşi sau, probabil, la Suceava. El a avut misiunea de a aproba răspunsul întocmit de mitropolitul Varlaam la catehismul din 1642. Lucrarea, care se va numi “Răspunsul împotriva Catehismusului calvinesc”, se adresa, în primul rând, credincioşilor din Transilvania. În lucrare, sunt combătute principalele învăţături calvine, dezvoltând învăţătura ortodoxă despre Sfânta Scriptură, credinţa şi faptele bune, Biserică, Taine, cinstirea sfinţilor şi a icoanelor etc.
Din Unitarianism se desprine o mişcarea pentru ţinerea sabatului, numita mişcarea sabatariană (sâmbetistă. Autorul ei a fost Andreas Eossi de Szent-Ersebet, nobil unitarian bogat, care a deţinut trei sate şi un număr mare de moşii în Odorheiul Secuiesc. Pierzându-şi soţia şi trei fii, el insuşi fiind suferind, a căutat consolare în Biblie. Ajungând la concluzia că trebuie ţinut sabatul, a întemeiat mişcarea sabateriană/ sabatariană. În ciuda persecuţiilor oficiale, mişcarea, care s-a transformat ulterior în sectă, s-a răspăndit foarte repede, făcând numeroşi prozeliţi. Autorităţile de atunci au reacţionat neadecvat, agresiv şi disproporţionat, luând măsuri cu totul nepopulare, deci ineficiente. Amintim doar anul 1595, când sabaterienii au fost persecutaţi sever. La fel anul 1618, când 300 de soldaţi au arestat pe capii sabaterienilor şi le-au confiscat averile. Mulţi dintre membrii mişcării au fost închişi, iar unii au murit în închisoare. Probabil, ca o reacţie împotriva acestei mişcări, preotul ortodox din Mihaciu (azi Mihăceni, judeţul Alba realizează o serie de traduceri din limba slavonă ale unor apocrife, printe care şi Epistolia. Preotul din Mihaciu, care se va numi el însuşi “Popa Grigore din Măhaci”, vede probabil în aceasta un manifest misionar pentru respectarea Duminicii, ca sfântă zi de odihnă, conform învăţăturii dreptei credinţe.
În Ţările Române şi în Ardeal, versiunile în limba slavonă au stat la baza multor traduceri. În secolul al XVI-lea, alături de “Epistolie…” se mai traduc si alte apocrife, precum “Rugăciunea de scoaterea dracului”, “Legenda Sfintei Vineri”, “Legenda lui Avram”, “Apocalipsul Apostolului Pavel”, “Apocalipsul Maicii Domnului”, “Cugetări în ora morţii”, “Legenda Sântului Sisoe”, “Să neştire buru creştiru”. Epistolia vede, la noi, lumina tiparului relativ târziu, abia în anul 1852. Toate aceste apocrife, care fac parte din “Codex Sturdzanus”, vor fi tipărite în anul 1879 de către B. P. Hasdeu în volumul II din “Cuvinte den bătrâni”.
Istoria literaturii a reţinut în special versiunea din “Manuscrisul de la Ieud” sau “Sbornicul de la Ieud”. “Epistolia…” inserată aici a atras atenţia prin ingenuitatea şi prosperitatea expresiei de tip viu popular în forme vechi.
“Nu ştiţi răilor şi făcători răi că sfînta dumenecă bineveasti arhanghel Gavriil cu bucurie a Domnului născatoare întru Nazaret? Nu ştiţi că sfînta dumeneca luiu botedzu întru Iordan? Nu ştiţi că sfînta dumeneca învis den morţi, ca morţii să învie cu mene? Cum voi nu înţeleasetu legei mele şi scripturile mele, că sfînta dumenecă voi judeca şi vii şi morţi ?”
Astăzi, deşi Epistolia este condamnată ferm de unii, mai cu seamă călugări, ea continuă să circule, circulaţia ei fiind tolerată chiar de unele feţe bisericeşti.

Descarcă aici:
Misionarism pentru Sfânta Duminică

Biserica „Buna Vestire” din Giurgiu

leave a comment »

(Catapeteasma/tâmpla biserici „Buna Vestire” din Giurgiu, sursa: Resurse ortodoxe)

Înălţarea Sfântului locaş având hramul „Buna Vestire” sau „Blagoveştenia” a fost începută în anul 1863 de către comunitatea grecească existentă la acea dată în Giurgiu. Biserica a aparţinut statului grec până in anul 1965, motiv pentru care mai este cunoscută şi sub denumirea de „Biserica Grecească”. Marea ei faimă pe care şi-a cucerit-o de-a lungul vremii se datorează atât penelului marelui pictor de biserici Gheorghe Tattarescu, pictor care in anul 1864 execută in stil renascentist tâmpla, iar in anul 1867 termină pictura murală din interior in tehnica ulei, procedeu revoluţionar la acea vreme în România, cât şi aurei de legendă care o învaluie. De-a lungul vremii, sfântul locaş a rămas neatins în urma unui incendiu provocat de un trasnet, nu s-a prabuşit în urma nenumăratelor cutremure de pamânt devastatoare, deşi, paradoxal, căramida este făcută manual, iar plafoanele din paianta, pe când numeroase clădiri din jur, făcute din beton şi căramidă trainică de fabrică au fost avariate. La acestea,se mai adaugă şi faptul că în două rânduri a fost la un pas de demolare, dar Dumnezeu a salvat-o în chip miraculos. Giurgiuvenii cred că biserica are un har deosebit, iar icoanele sunt făcătoare de minuni.

Descriere

Biserica se află amplasată chiar in centrul urbei. Este de mărime mijlocie. Lipseşte turla, lucru neobişnuit pentru bisericile construite în stil bizantin din România. Acest fapt o face să pară smerită precum o cuvioasă maică încărcată de ani şi de fapte bune. Este o expresie a duhului de smerenie ortodox, aşa cum a fost înţeles de ctitorii acestui sfânt locaş. Orientarea edificiului este canonică, cu altarul spre răsarit, punct cardinal închipuind locul de ridicare al Soarelui Dreptaţii, Iisus Hristos, altarul sărutând în fiecare dimineaţă lumina văzuta, precum întreaga Ortodoxie sărută lumina nevăzută a Mirelui Ceresc. La fel ca celelalte biserici în stil bizantin, sfântul locaş este împarţit în trei încăperi principale: nartică, naos şi altar. Are şi un pridvor împodobit cu frumoase ornamente. Acesta este închis, iar deasupra lui se află clopotniţa. Fundaţia este de piatra, iar pavimentul pavat cu dale. Forma bisericii este de navă trilobată, având un plan cruciform, caracteristic arhitecturii bizantine. O tâmplă (catapeteasmă) de lemn, care are 64 de icoane, dispuse pe patru niveluri, pictate în întregime de Gheorghe Tattarescu, desparte naosul de altar. Pe primul nivel se află icoanele împărăteşti, icoana Mântuitorului şi a Fecioarei Maria. Icoana Mântuitorului Îl înfăţişează pe Iisus Hristos binecuvântând. Chipul Său este aureolat de o lumină nepământescă. Artisul a ştiut să redea bine măreţia Lui dumnezeiască, atât de înfricoşătoare ochiului omenesc, dar, totodată, să nuanţeze blândeţea, bunătatea şi duioşia Lui, realizând o adevărată capodoperă, din păcate, foarte puţin cunoscută. Icoana Maicii Sfinte, purtând Pruncul în braţe, o înfăţişează pe Fecioara Maria ca o mamă fericită. Pruncul Iisus din braţele ei priveşte undeva în departare, parcă incercând să cuprindă cu privirea Lui dumnezeiască întreaga omenire coruptă de păcat. Icoana hramului bisericii înfăţişează binecunoscuta scenă când Arhanghelul Gavriil vesteşte fecioarei hotărârea lui Dumnezeu cu privire la destinul ei şi al nostru. Din icoană, iradiază o lumină şi o căldură nepământescă, dadătoare de linişte şi siguranţă. Artistul a ştiut şi aici cu mult meşteşug să apropie imaginea de sufletul credinciosului atât de mult, încât acesta să participe la misterul evenimentului cu o intensitate şi înţelegere deosebită. Întreaga icoană pare atât de sfântă şi familiară. Pe nivelul al doilea, deasupra uşilor împărăteşti, se află icoana „Cinei cele de Taină”.Momentul când Mântuitorul descoperă vânzarea lui Iuda, ucenicilor Săi, este zugrăvit emoţionant, de o manieră care să ne facă să ne gândim la marii voievozi români, care le descopereau căpitanilor că vor muri trădaţi de unul din oamenii lor de încredere. Tot pe nivelul al doilea se găsesc cele douăsprezece icoane care înfăţişează cele douăsprezece praznice împărăteşti. Pe nivelul al treilea se află o suită de şase icoane înfăţişând pe cei doisprezece apostoli, aceştia fiind grupaţi doi câte doi. Nivelul al patrulea este rezervat celor doisprezece prooroci ai Vechiului Testament. Pe plafonul pronaosului este zugravită Sfânta Treime formată din cele trei persoane dumnezeieşti, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar pe cel al naosului se regăseşte imaginea ce reprezintă pe Iisus Pantocrator, pe Mântuitorul în slava Sa. De o frumuseţe deosebită sunt şi celelalte icoane care,împreună cu cele descrise mai înainte se îmbină într-o armonie desăvârşită.

Anul 1965 şi minunea care a avut loc atunci

În anul 1965, când sfântul locaş îşi prăznuia centenarul, autorităţile comuniste impun administraţiei bisericii să doneze municipiului o parte din terenul ei, pentru a se începe construcţia unui nou bloc de locuinţe. Apoi,i se pune în vedere preotului paroh, venerabilul Ieremia Decu, să elibereze biserica de obiectele de cult, deoarece s-a hotărât demolarea ei. Vestea a căzut ca un trăsnet. Nu numai enoriaşii, ci mulţi giurgiuveni iubeau biserica şi o frecventau. Toţi se rugau Fecioarei Maria, patroana locaşului să nu-i lase. Mulţi aveau lacrimi în ochi. Dumnezeu i-a trimis parohului un gând înţelept: să apeleze la ambasada Greciei. Preotul împreună cu administratorul fac demersuri. Autorităţile condiţionează menţinerea ei de renovare. Totuşi, statul grec nu este dispus să facă investiţii. Mai rămânea o singură soluţie: ca Biserica Ortodoxă Română să o preia şi să suporte financiar cheltuielile renovării. Lucrul era posibil deoarece, cu excepţia a cinci familii de origine greacă, ceilalţi enoriaşi erau români. Stăpânirea jubila. Nu credea că Patriarhia română va face asemenea gest. Totuşi, spre surprinderea tuturor, B.O.R. acceptă. Este incontestabil şi meritul celui de-al treilea patriarh, Iustinian Marina. Biserica era salvată. Lucrările de renovare au început imediat. Enoriaşii fac donaţii. Dar dupa cinci ani, preotul Iermia Decu se imbolnaveşte şi trece la cele veşnice. Succesorul lui, preotul Lucian Manicatide este instalat ca paroh la 1 octombrie 1980. Acesta continuă procesul de restaurare. Când nimeni ne se mai aştepta, autorităţile revin la vechea obsesie. În anul 1987, se cominică oficial decizia de demolare. Vestea a îndurerat pe toata lumea. Preotul şi enoriaşii erau disperaţi. Se roagă în taina Fecioarei. Omeneşte,nu mai era nimic de facut

Ambasadorul Statelor Unite şi a doua minune

În aprilie 1987, noul ambasador al Statelor Unite, Roger Kirk, face o vizită la Giurgiu. Întrucât se ştia că înaltul demnitar american este şi un mare amator de artă autentică, în special artă sacră, în programul vizitei a fost înclus şi un obiectiv religios de valoare. Aceasa nu putea fi decât o biserică pictată de un mare artist. Lesne de înţeles, autoritaţile evită biserica de la Giurgiu şi se decid pentru biserica din satul limitrof, Vedea, pictată tot de penelul lui Gheorghe Tattarescu. Din cauza unor disfuncţionalităţi administative, programul vizitei este dat peste cap. Intervine criza de timp. Totuşi,ambasadorul insista sa viziteze biserica. Brusc şi inexplicabil, vremea se strică şi este nevoit să renunţe. Se pregateşte de întoarcerea la Bucureşti. Dar în ultimul moment, nu se ştie cum, a aflat de existenţa bisericii din Giurgiu. Insistă să o vadă. Impactul emoţional a fost zdrobitor. Înaltul demnitar a rămas mut în faţa splendorilor de aici. Măreţia şi nobleţea icoanelor l-au copleşit şi tulburat. Se spune că, atunci când a iesit din biserică, era cu totul schimbat. Şocul emoţional a fost atât de puternic, încât niciodată nu a încetat să se intereseze de soara sfântului locaş. Cel puţin ,în acel an, demolarea a fost considerată inoportună. Cu toate acestea, spectrul buldozerelor dictaturii a continuat să planeze peste gingaşia de paradis a sfintelor icoane şi a picturilor murale din sfântul locaş. Căderea regimului ateist,  în decembrie 1989 a pus capăt acestui coşmar.

Pentru descărcare: Biserica „Buna Vestire” din Giurgiu

Rugăciune pentru dezlegare de farmece

leave a comment »

Înviază Dumnezeu, gândul vrăjmaş
risipească-se ca fumul ucigaş,
în calea vântului, ca fumul ucigaş [1].

Risipeşte, Doamne, reaua pătimire
şi dă vieţii mele însănătoşire,
sufletului robit însănătoşire.

Risipeşte al vicleanului farmec viu [2],
ce sufletul mi-l pierde pasăre-n pustiu,
dă-i un strop de apă păsării-n pustiu.

Risipeşte vraja care se răzbună,
sufletu mi-e zdrobită pasăre-n ţărână,
albă si zdrobită pasăre-n ţărână.

Dă-mi stihul cel dulce din Sfânta Psaltire [3]
să biruiască vicleana nălucire,
cuvânt din Psaltire peste nălucire.

Sfântul Tău Nume să-nfricoşeze acum,
pe îngerul căzut, pe magul cel nebun,
cu Sfântul Tău nume, ceartă-l pe cel nebun.

Vădeşte lumii întregi pe cel viclean,
farmecul viu trimis prin gândul cel viclean,
Oh, Doamne, întoarce gândul cel viclean.

Sufletului dă-i tihna cea dulce,
vraja risipeşte cu Sfânta Ta cruce,
scutul meu să fie Sfânta Ta cruce.

Şi-atunci, Sfinte, chiar şi în a morţii vale,
eu voi sta-n picioare, Numele Tău-i zale,
Alţii vor cădea, Numele Tău-i zale.

Aforism:
Atunci când te vei convinge că Iisus Hristos se roagă pentru tine rugăciunea ta ţi se va părea atât de neînsemnată şi de egoistă.
______________________________________

1. Vezi psalmul 67 ce se cântă la Slujba Învierii „Înviază Dumnezeu risipindu-se vrăjmaşii Lui, şi fugind de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe El ! Precum se împrăştie fumul şi nu mai este, precum se topeşte ceara de la faţă focului topeşte fumul de la faţa focului, aşa pier păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu, iară drepţii se veselesc. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea!”
Stihurile psalmului 68 au fost folosite la alcătuirea „Rânduielii care se face la casa sau locul ce sunt supărate de farmece sau descântece”: „Înviază Dumnezeu risipindu-se vrăjmaşii Lui şi fugind de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe Dânsul. Precum se împrăştie fumul şi nu mai este, precum se topeşte ceara de la faţă focului, aşa să piară diavolii cei fermecători şi descântători de la faţa lui Dumnezeu; iar robii lui Dumnezeu, aceştia să se bucure de Domnul şi să se veselescă” (Aghiasmatar, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1984).
2. Vezi I. Aurel Candrea, „Folclorul medical român comparat. Privire generala. Medicina magică”, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944 :“Vrăjitoarea descântă argintul-viu şi-l trimite cui i se porunceşte. Argintul-viu pleacă singur de la vrăjitoare şi, ajungând la casa unde e hotărât, se risipeşte în cofe, în străchini, în aşternuturi şi în toate lucrurile din casă. Cei din casă câteodată îl văd, dar nu pot face nimic ca să-l depărteze. Din toţi cei din casa, nu se îmbolnăveşte decât acela care e ursit de vrăjitoare. Bolnavul simte un fel de cârcei în tot trupul şi se umple de spuzeală, dând din ea un fel de apă. Aceasta nu se poate vindeca decât numai prin descântece şi fumuri”.
3.”Psaltirea”  („Psalmii lui David”) este o carte a „Vechiului Testament” care conţine „psalmi” (cântări, imne) aprţinând proorocului şi regelui David. Psalmii ocupă un rol important în cadrul serviciului divin din Biserica ortodoxă.

Written by Gavriil STIHARUL

iulie 21, 2009 at 9:45 am

Ia pildă…

leave a comment »

(Sfântul Gheorghe, sursa: Sfânta Mănăstire „Dervent”)

Ia pildă de la Preasfânta Născătoare:
pe Domnul Iisus iubeşte-L cum l-a iubit Ea,
fii pentru copii o mamă iubitoare,
neprihănitul suflet nicicând nu-l întina.

Ia pildă de la Sfântul Gheorghe, ostaşul:
lancea şi scutul cu tine poartă-le mereu,
pe balaurul din gânduri, pe vrăjmaşul,
ucide-l făra milă, oricât ţi-ar fi de greu.

Ia pildă de la Sfântul Ioan Damaschin,
făcător de stihuri. Şi viaţa-ţi cenuşie
toarn-o acum în psalmi divini. Cu sufletul plin
fă-ţi din clipe goale cântec şi poezie.

Ia pildă de la Sfinţii Fără-de-Arginţi:
vindecă-i pe oameni de patimi şi beţie.
Smerita cugetare, în înnoite minţi,
vorba cuviincioasă mereu cu ei sa fie.

Ia pildă de la Sfântul Constantin cel Mare:
tu, crucea să o vezi pe cerul credinţei.
Semnul creştinesc să-ţi fie îmbărbătare,
viaţă şi nădejde, poarta biruinţei.

Priveşte la ei, căci au fost oameni ca tine,
ce astăzi, în ceruri, stau la masă cu Hristos.
Ei te-nsoţesc pe drum şi te-ntăresc, creştine,
căci viaţa lor în Domnul e-o pildă cu folos.

Written by Gavriil STIHARUL

aprilie 16, 2009 at 4:39 pm