Când vulturii îşi pierd aripile

Zburaţi! Zburaţi acum! Omul este vultur! Vulturilor le este dat să zboare! Dacă nu aveţi contiinţa de vultur este pentru ca aşa vi s-a spus. Înlăturaţi această prejudecată! Vă dau acum o veste bună: Sunteţi vulturi. Spuneţi-vă că puteţi să fiţi vulturi şi veţi fi vulturi! Chiar nu simţiţi cum vă cresc aripile?…
Astfel de frumoase vorbe au încântat milioane de oameni, atunci când ele au fost citite prin Cărţile Iluziilor Care Prind Viaţă! Cărţi iubite în taină de milioane de oameni, care aveau nevoie de astfel de cuvinte, să le ungă sufletul cu mierea speranţei.
Frumoasă şi dulce era cuvântarea şi frumoasă era speranţa trezită! Obstacolul este întotdeauna în mintea noastră! Să-l depăşim! Obsatacolul sunt vorbele atât de urâte şi nesănătoase NU POT pe care tot le repetăm printr-o o proastă deprindere. Stergeţi-l pe NU din aceasta expresie şi va rămâne doar P-O-T. Vorbele magice aprind speranţa fiecăruia. Hotărâţi ne repezim şi îl stergem pe NU. Cuvântul POT dă aripi Icar-ului din noi să se avânte intr-un zbor nebunesc spre soare. Chiar funcţionează. Zburăm! Zburăm într-adevar! Dar soarele, invidios ne topeşte ceara de la aripi.
Nu bagăm de seamă. Nu avem vreme. Suntem prinşi în magia cuvintelor, suntem vrăjiti. Suntem vulturi ce se ridica în văzduh. Mai sus, tot mai sus. Şi soarele pripeşte tot mai tare! Tot mai tare! Soarele ne-a înconjurat cu un nimb de aur, care ne îmbată tot mai mult. Tot mai mult. Dar ce este aceasta? Aripile se desprind ! Nu are importanţă ! Totuşi zburăm. Pământul ne trage înapoi, dar mintea noastră zboară!…zboară!…zboară! Ne prăbuşim, dar mintea noastră zboară fără încetare. Mai suntem oare oameni? Fireşte că nu. Suntem vulturi! Suntem semizei. Trântiţi la pământ…zburam…neîncetat.
Cu ultima suflare de viaţă, privim cerul şi zicem :
„Am spus că putem şi am putut. Acum murim fericiţi. Şi epuizaţi, ne întindem pentru odihna veşnică”.
Cineva, Care ţinea o carte în mână, se apropie de noi, se apleacă la ureche, căci nu mai auzim bine, şi ne şopteşte :
– Nu aţi zburat, v-aţi închipuit doar. Totul s-a petrecut în mintea voastră.
– Cine eşti Tu? îl intreabă cineva uimit, vorbind în numele tuturor.
– Eu sunt Cel care poate să zboare.
Şi în acea clipă de graţie, Cel cu cartea îl ridică şi îl poartă prin văzduh. Se apropie de soare, dar, lucru ciudat, soarele nu-l arde. Trece prin soare şi zboară mai departe. Omul se lasă în seama Celui care îl purta şi văzu că pământul nu mai are nicio putere. Se face mic, mic că abia îl mai zăreşte. Ajunseră într-un loc frumos cu multa verdeaţă. Minunându-se, omul se adresează Aceluia şi îi zice:
– Cum se face că, deşi nu am zburat, sunt aici?
– Omul nu este vultur, veni răspunsul. Nu-i este dat sa zboare singur. De aceea trebuie să zburăm împreună.
– Bine, dar eu nu am niciun merit, decât acela că te-am întrebat cine eşti şi m-am lăsat purtat de Tine.
– A te lăsa purtat de Mine e cel mai mare merit.Ascultă, mai zise Acela, să-ţi spun povestea cuiva care şi-a dat seama că nu poate să zboare:
A fost odată un fugar, care era urmărit de autorităţi pentru că săvârşise un omor. Odată, un străin rău îl bătea fără mila pe un fiu al poporului său. Nemaiputând să rabde nedreptatea, s-a repezit şi la omorât. A fugit din ţara aceea şi a trăit mulţi ani departe de casă. Într-o zi, pe când păştea oile, aude glasul Meu care îi spune să se întoarcă în ţara unde poporul lui este încă rob, căci îl trimit să-l dezrobească. A primit cu bucurie vestea, dar când şi-a adus aminte cât de neputincios este, s-a întristat, căci nu se simţea în stare pentru asemenea misiune. Se temea că nu va reuşi să-i convinga pe ceilalţi şi că nici măcar nu le va putea vorbi, fiind gângav. I-am spus că nu are niciun fel de importanţă, căci Eu sunt Cel care pot şi voi face prin el semne şi minuni atât de mari, încât toţi vor vedea în el un înger care a luat chip de om si nu o fiinţă omenească. I-am mai spus că fratele lui, care vorbeşte atât de frumos, va vorbi pentru el, iar el îi va pune în gură cuvintele Mele. Convins, s-a lăsat purtat de Mine, aşa cum te-ai lăsat tu. Şi el va rămâne singurul de la întemeierea lumii care a fost în stare să facă ceea ce nimeni nu va fi în strare să mai facă ce a făcut el.
– Dar, de fapt cine eşti Tu? întrebă pentru a doua oară omul.
– Ţi-am spus o dată, veni prompt răspunsul. Sunt Cel care fără de Mine nu puteţi să zburaţi. Şi îi întinde cartea ce o avea în mână.
Uimit, citi :
“Eu sunt viţa; voi, mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic”.

Versetul care salvează vieţi

“Ecce Crucem Domini!
Fugite partes adversae !
Vicit Leo de Tribu Iuda,
Radix David ! Aleluia !”

Iată crucea Domnului !
Fugiţi forţe potrivncie !
A învins Leul din seminţia lui Iuda
Rădacina lui David! Aleluia !

(Formulă de exorcizare inspirată din Biletul Sfântului Anton)

Ne aflam în Portugalia, undeva la jumatatea secolului al XIII-lea. O femeie sărmană se îndreptă disperată spre capela Sfântului Anton de Padova, trecut la cele veşnice doar în urmă cu câţiva ani, urmarită de un singur gând, acela de a-şi pune capăt zilelor. „Pentru ce să mai trăiesc, îşi zice ea, când sunt atât de sărmană, când nu am după ce bea apă? Parcă totul s-a întors împotriva mea. Şi chiar Dumnezeu şi-a întors faţa de la mine.” În capelă, nimeni. Numai ea, Dumnezeu şi statuia Sfântului Anton, atât de rece şi impasibilă. Începe o rugăciune, cam fără tragere de inimă. Nu mai are credinţa şi zelul de altă dată. Dintr-o dată, parca îl vede pe Sfântul Anton într-o lumină dumnezeiasacă. Nu-i cumva o închipuire ? Închide ochii. Când îi deschide, capela îşi recăpătase înfăţişarea obişnuită. Statuia Sfântului Anton era acolo, tot atât de rece şi impasibilă. Dar ce este acesta ? Un bilet ?! Îl ia şi îl desface. Nu ştie să citească. Aleargă la preotul paroh. Arată biletul. Parohul îl cercetează cu atenţie. Un pergament frumos. Scris tot atât de frumos. Uimit, exclamă : „E in latineşte”. Începe să-l citească : „Et unus de senioribus dicit mihi ne fleveris ecce vicit leo de tribu Iuda radix David aperire librum et septem signacula eius „. Parintele îl traduce femeii în portugheză : „Şi unul dintre Bătrâni mi-a zis: Nu plânge! Iată, Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, El a biruit să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei“. Este vesetul 5, 5 din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Preotul se abţine să-i mai spună acest amănunt. Femeia mulţumeşte şi pleacă. Repetă verstul de mii de ori. Caută să-l înţeleagă. Ca prin minune, gândul sinuciderii a parăsit-o. Acum i se pare absurd. Un gând hidos şi diabolic. Vede totul într-o lumină nouă. „Ce carte minunată trebuie să fie Sfânta Scriptură, gândeşte ea, de vreme ce are asemenea cuvinte care dau viaţă !” Sfânta Scriptură ! Cum să o citească? Nu ştie carte. Apoi, este scrisă în latineşte. Oh ! De-ar putea să o citească în întregime. Dar Biserica refuză să o traducă în portugheză. Chiar şi Sfânta Liturghie este tot in latineşte. Dacă s-ar da voie să se traducă, negreşit ar găsi poate un calugăr inimos sau un om ştiutor de carte care să-i citească din ea. Dar aşa…Păcat ! Vestea se răspândeşte ca fulgerul în toată Portugalia, ba chiar în toată Europa. Însuşi regele porunceşte să i se aducă biletul. Îl cercetează cu atenţie. Nu ştie ce să creadă. Franciscanii rescriu versetul pe mii de bilete şi cer creştinilor să poarte mesajul asupra lor şi, mai ales, în inimă. Versetul începe să producă alte şi alte miracole. În iarna anului 1708, vasul francez „Africana” este gata să naufragieze. Se dă alarma. Dar parcă toate eforturile sunt zadarnice. Preotul capelan scrie versetul, îl citeşte întregului echipaj şi îl aruncă în apă. Mateloţii se întorc imediat la treabă. De asta dată, parcă totul are spor. Căpitanul dă acum  ordine inspirate. Oamenii le executa cu zel. Vasul este salvat.

Versetul din capul unghiului

După aproape un mileniu, acest verst rămane tot atât de misterios ca in Evul Mediu. Atunci când cititm Sfânta Scriptură, suntem tentaţi să le dăm importanţă altor versete. La câţi dintre noi, acest verset a trecut aproape neobservat, eclipsat de altele ? Şi totuşi… De ce a fost ales acest verset ? Pe ce comutator al uzinei noaste lăuntrice apasă, de vreme ce produce atâtea miracole ? Cum poate el sa acţioneze în situaţii limită, atunci când raţiunea este biruită de disperare ? Atunci când conştiinţa se întunecă şi parcă trăim pe altă lume ? Dacă ar fi să-l luăm în sens alegoric, ne gândim că, la vremea aceea, Sfânta Scriptură avea, într-adevar, şapte peceţi. Era inaccesbilă. Scrisă într-o limbă inaccesbilă omului obişnuit, chiar tradusă ar fi fost tot atat de inaccesibila, de vreme ce marea majoritate a populatiei era anafabetă şi săraca şi nu ar fi putut să-şi permită o carte atât de scumpă, care se scria greu, căci trebuia scrisă de mână, ea aşteapta vremuri mai bune. Oamenii, într-adevăr plângeau dupa Cuvântul lui Dumnezeu. Iar acest bilet sa fi fost o proorocire, care avea să se împlinească doar peste câteva secole. Căci vremurile bune aveau să sosească. „Nu plânge! Iată, Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, El a biruit să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei“ pare să spună că traducerea şi difuzarea ei în occidentul catolic prin cuvântul tiparit aveau să se împlinească sigur. Iar Autorul este Iisus Hristos Însuşi. Dar dacă nu ne gândim la sensul alegoric, ci la miracolele imediate pe care le-a produs, este indiscutabil că acest verset acţionează printr-un mecanism nebănuit, care scapă minţii omeneşti.

Sfânta Scriptură lucrează nebănuit

Nebănuite sunt conexiunile noastre lăuntrice. Totdeauna oferă câte o surpriză. Sfânta Scriptură lucrează nevăzut. După teologi, Sfânta Scriptură are un sens literal şi un sens spiritual, acesta din urmă fiind subîmpărţit în sens alegoric, moral şi anagogic. Concordanţa profundă a celor patru sensuri asigură întreaga bogăţie pe parcursul citirii vii a Scripturii în Biserică: Dar în Sfânta Scriptuă, există pasaje care lucrează nebănuit, tainic, ascuns, nevăzut. Lucrează adânc. Lucreaza minunat. Lucrează pur şi simplu. Iată o listă, care a funcţionat:

• Pentru a înfrunta boala:
„Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit viaţa mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!” (Is.38:17);

• Pentru a recăpăta pofta de mâncare:
„Du-te şi mănâncă cu bucurie pâinea ta şi bea cu inimă bună vinul tău, pentru că Dumnezeu este îndurător pentru faptele tale.” (Ecl.9:7)”;

• Pentru a scăpa de necaz:
„Striga-va către Mine şi-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe el şi-l voi slăvi” (Ps.91:15);

• Pentru a scăpa de griji:
„Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?” (Mat.6:31);

• Pentru a-ţi regăsi buna dispoziţie:
„Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă” (Ioan.15:7);

• Pentru a scăpa de sentimentul de nesiguranţă:
„Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Mat.9:2);

• Pentru a depăşi disperarea:
„Popor din Sion, care locuieşti în Ierusalim, nu plânge! El se va milostivi la glasul strigătului tău şi te va auzi degrabă!” (Isa.30:19);

• Pentru a suporta sărăcia:
„Dar pe sărac l-a izbăvit de sărăcie şi i-a pus pe ei ca pe nişte oi de moştenire” (Ps.106:41);

• Pentru a avea spor în tot ce faci:
„Domnul Dumnezeul tău îţi va da cu prisosinţă spor la tot lucrul mâinilor tale, la rodul pântecelui tău, la rodul dobitoacelor tale, la rodul pământului tău, că se va bucura Domnul Dumnezeul tău din nou de tine, cum S-a bucurat de părinţi tăi, şi-ţi va face bine” (Deut.30:9);

• Pentru a depăşi tracul la examene:
„Nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt” (Marc.13:11);

• Pentru a căpăta curaj:
„Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma ” (Luc.10:19);

• Pentru a suporta singurătatea:
„Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mat.28:20);

• Pentru a redobândi starea de calm:
„Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan.14:27).

Un caz …

Iată un caz care s-a întâmplat demult. G., pe care îl ştiu personal, căzuse grav bolnav. În ciuda tratamentului cu antibiotice, starea lui se înrăutăţea. Căzuse într-o depresie adâncă şi aceasta făcea ca organismul lui să nu mai poată face faţă microbilor. Într-una din zile, aude la radio versul : “şi dacă ramuri bat în geam “. Era un vers din Eminescu. Fără să ştie de ce, închise ochii şi simţi o imensă bucurie. Simţea o atât de mare fericire … încât îl repetă în ziua aceea de sute de ori. În urmatoarele zile, ca prin minune, doctorul constată că starea lui s-a îmbunătăţit şi că răspunde bine la tratamentul cu antibiotice. Ce avusese acel vers atât de deosebit, încât sa-l vindece ? După însănătoşirea lui deplină, avea să descopere. Atunci când era mic, mic de tot, îşi dorea atât de mult soldăţeii pe care îi văuse intr-un raion de jucării. Tatăl sau refuzase atunci să îi cumpere. Într-o zi, micuţul se îmbolnăvi. O infecţie a căilor respiratorii. Tratamentul nu progresa. Într-o seară, vântul se pornise. O ramură de gutui, care era mai lungă, lovea periodic în fereastra dormitorului său. O privea melancolic. Avea febră. Tatăl său intră în cameră şi scoate dintr-un pachet soldaţeii mult doriţi. Era tot ce-şi dorise. Era fericit. A doua zi, doctorul constată o ameliorare netă. Bucuria darului îl vindecase. Sentimentul pe care îl simţise atunci se asociase cu ramura de gutui ce îi batea în fereastă, şi se întipărise adânc în subconştientul lui. Când, după ani de zile, a auzit versul care îi amintea de ramura de gutui, sentimentul de fericire l-a copleşit. Dacă ne gândim ce importantă este peroada copilariei pentru noi şi cum ne marchează pe toată viaţa, înţelegem ce putere a avut acest vers. Cazul face parte din experienţa mea şi m-a marcat adânc.

Cuvintele Scripturii lucreaza minunat

Dacă toate cuvintele care mişuna în jur sunt receptate de sufletul nostru şi nebănuit intrăm în rezonanţă cu unele, aşa cum, prin legea rezonanţei, o vioară începe să cânte singură doar fiind în imediata vecinătate a alteia, condiţia fiind ca amândoua să fie corect acordate, cu atât mai mult cuvintele Sfintei Scripturi vor intra totdeauna în nebănuita rezonanţă cu sufletele noaste. Condiţia ar fi ca Biblia să se găsească totdeauna în imediata noastră vecinatate, iar sufletul nostru să fie corect acordat.

Descarcă aici:
Sfânta Scriptură lucrează nebănuit

Tatăl nostru

(stihuire pentru copii de Gavriil Stiharul)

Tatăl nostru care eşti
şi în ceruri veşniceşti,
numele Tău sfânt fie
acum şi-n veşnicie.
Vie-mpărăţia Ta,
facă-se voinţa Ta
aşa–n cer şi pe pământ.
precum numele Ţi-e sfânt.
Pâinea noastra spre a fi,
dă-ne-o nouă zi de zi.
De-am greşit, Tu, iartă-ne,
noi iertam pe-aproapele.
Ne fereşte, Dumnezeu,
de ispite şi cel rău.
Căci a Ta este puterea,
împărăţia şi vrerea,
lauda, slava, mereu,
căci doar Tu eşti Dumnezeu.
Amin.