Scrie…

“Scrie deci cele ce-ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce-au să fie după acestea” (Apocalipsa, 1. 19).

Nobila Chemare

Clic aici pentru vizualizare: Nobila Chemare
Clic aici pentru descărcare: Nobila_Chemare.pps

Voi scrie Adevăr

Voi scrie Adevăr pe braţele slăbite,
C-o sabie mai grea vei porni la luptă,
Voi scrie Adevăr pe aripile frânte
Şi calea către stele o vei străbate uşor.
Voi scrie Adevăr pe pleoape ostenite
Şi vei vedea luceferi dincolo de zare,
Voi scrie Adevăr pe visele zdrobite
Şi vei urca pe stâncile semeţe.
Voi scrie Adevăr pe frunte şi pe mână
Şi vei porni pe mările muginde în furtună.
Sunt scribul care îţi scrie acum umil
Mesaj din Cer, eu, Stiharul Gavriil.
Sunt scribul care îţi scrie de departe
Nu rupe scrisoarea, ci pune-o deoparte.

Clic aici pentru vizualizare: Voi scrie Adevăr

Clic aici pentru descărcare: Voi scrie Adevar

Trei cuvinte adevărate despre vorbe false

Demitizând viitorul

Demitizarea 1. Aşa-zisele profeţii care supraevaluează Bucureştiul [1] sunt omeneşti, nu dumnezeieşti
Capitala actuală a României nu are legitimitate divină şi laică, căci a fost împusă politic după anul 1538 de Înalta Poartă pentru că era mai uşor de controlat. Spre deosebire de Târgovişte, relieful nu o protejează suficient de bine şi astfel poate fi mai vulnerabilă în cazul unui atac militar. După strămutarea definitivă a scaunului domnesc, care a avut loc în anul 1698, Târgovişte devine un simplu târg de provincie. În secolele ce vor urma, Bucureştiul va cunoaşte o dezvoltare rapidă şi va ajunge o metropolă cosmopolită, cu un puternic iz fanariot. Capitala de suflet a tuturor românilor este Alba Iulia, iar ignorarea ei în aşa-zisele profeţii confirmă caracterul omenesc al acestora. Aşa cum s-a înţeles că ziua naţională a României trebuie sărbătorită pe 1 decembrie, se va înţelege, mai devreme sau mai târziu, că şi capitala trebuie mutată la Alba Iulia. De altfel, în multe state moderne, capitala ţării nu este neapărat oraşul cel mai mare, ci cel care are legitimitate istorică.
Demitizarea 2. Aşa-zisele profeţii rupte de contextul geopolitic al sud-estului Europei, văzut ca o unitate spirituală, sunt omeneşti. Ţarile balcanice sunt şi trebuie să fie considerate mădulare a unui singur trup, care este Ortodoxia. România este solidară cu ele, făcând parte din marea familie a ţărilor balcanice ortodoxe. Istoria a confirmat un destin comun, adeseori tragic al acestora. Bunăoară, “Grădina Maicii Domnului” nu este numai România [2], ci toate ţările din Balcani, mai puţin Muntele Athos căruia i se va retrage aceasta calitate pentru a se căi şi a se smeri [3]. Moneda naţională a României şi Bulgariei este “leul” (bg, “leva” = leu). În Sfintele Scripturi, leul din tribul Iuda este Iisus Hristos, aşa cum limpede se vede din Apocalipsa 5.5: “Iată, Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, El a biruit [...]” .Teritoriul sud-estului Europei a stat secole de-a rândul sub autoritatea politică şi spirituală a Imperiului Romanilor (Imperiul Roman de Răsărit), imperiu care a căzut în anul 1453. Chiar dacă ţările române nu au făcut parte din Imperiul Bizantin, încreştinarea românilor a fost făcută de către misionarii bizantini, deşi unii susţin că misionarii latini trimişi de Roma au fost cei care au predicat prima dată Evanghelia pe aceste plaiuri [4]. Profeţiile despre România, precum şi despre alte ţări creştin-ortodoxe, trebuie corelate cu profeţiile legate de aceasta capitală a tuturor ortodocşilor, respectiv corelate cu profeţiile privind viitorul ei. Chiar Sfântul Apostol Pavel se referă la rolul crucial al elinilor, atunci când scrie: “Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede, iudeului întâi, şi elinului” [5]. Aşa-zisele profeţii care-i conferă privilegii fantastice României sunt, evident, fanteziste, poate demonice.
Demitizarea 3. Aşa-zisele profeţii care vorbesc despre venirea în România a unui aşa-zis Mesia care este văzut ca reîntruparea lui Iisus Hristos Însuşi sunt fanteziste, de-a dreptul diabolice, de vreme nu poate să mai existe încă o întrupare a Mântuitorului. Va veni, desigur, un om carismatic, care va beneficia de legitimitatea bazileilor şi va aduce prosperitate în întreg spaţiul ortodox balcanic, dar nu se i cunoaşte încă originea.
______________________________________
1. Vezi aşa-zisele profeţii făcute (sau, cel mai probabil, atribuite) lui Sundar Singh (1889-1929), cu ocazia vizitei (neconfirmate de unii) în anul 1922 în România: “Bucureştiul se va transforma într-un centru esenţial al acestui foc (apocaliptic). Această capitală a polului spiritual al planetei va fi aproape în întregime reconstruită, rămânând în cele din urmă o aranjare de construcţii, în formă inelară, având 7 km în diametru şi va fi considerat de toate popoarele drept un veritabil “NOU IERUSALIM” pământesc [...] În viitor, puterea papală va dispare treptat şi va lua naştere o nouă conducere sinodală a cărei reşedinţă va fi întâi la Roma, provizoriu, şi apoi la Bucureşti în Noul Ierusalim, pentru totdeauna [...] În marele oraş sfânt Bucureşti, simbolic numit “Noul Ierusalim”, care într-o oarecare măsură va fi opera aproape a întregului neam omenesc, dar conceput după un plan inspirat de puterea Dumnezeiască, se va construi cel mai monumental lăcaş spiritual de comuniune cu Dumnezeirea, denumit centrul divin suprem, ce va avea reprezentanţi foarte evoluaţi spiritual din toate neamurile, aceştia formând Fraternitatea Veghetorilor Iluminaţi, care se vor alege dintre cei înţelepţi. Şi va fi compus (Centrul Divin Suprem) din 101 centre mai mici, armonios orânduite, în care se vor afla reprezentaţi de frunte, deosebit de evoluaţi, şi care vor transmite atât practic cât şi teoretic[...] Aşa-zisele profeţii (citeşte elucubraţii) a unor astfel de “clarvăzatori” sunt de-a dreptul fanteziste, dacă nu diavoleşti.
2. Se pare că şi papa Ioan-Paul al II-lea (1920-2005) ar fi făcut o astfel de afirmaţie.
3. Vezi Sfântul Nil Athonitul (1612-1692) : “Se va lăsa din mainile ei, nu din pricina slăbiciunilor ei, nici din puterea neamurilor, ci numai pentru păcatele celor ce locuiesc într-însul”.
4. Printre acestia se numara si Alexandru Dimitrie Xenopol (1847 – 1920) : “Forma bulgară a creştinismului s-a substituit în chip violent celei vechi romane. Înrâurirea Bisericii bulgăreşti asupra minţii şi dezvoltării poporului român, care ţinu aproape opt veacuri, fu din cele mai dăunătoare. Devenind în mod fatal şi limba statului, aproape singura scrisă şi citită, limba bulgară împiedică cultivarea graiului naţional pentru acest răstimp atât de îndelungat.
Limba slavă şi formele culturale legate de ea apăsau ca un munte asupra minţii poporului român. Străină de mintea şi cugetarea lui, ea împiedică dezvoltarea şi această înăbuşire a gândirii româneşti ţinu timpul uriaş de aproape opt veacuri (900-1650) în care răstimp toate ideile mai înalte fiind rostite într-o limbă învăţată şi nu în aceea firească, gândirea rămase pironită pe loc într-un cerc strâmt şi îngust fără a putea rodi din ea o propăşire intelectuală. Gândirea latină a poporului român nu se putea dezvolta decât la atingerea cu o civilizaţie latină la nici un popor din Europa nu a fost mersul ideilor atât de împiedicat ca la cel al românilor. Poporul român moştenise de la romani, elementul de căpetenie din care se zămislise limba sa neolatină şi religia creştină. Introducerea limbii slavone în Biserica şi Statul român, împiedică pentru secoli îndelungaţi reînnoirea firului cultural, rupt prin violenţa năvălirii”.
5. Rom. 1, 16.

O noapte hibernală…

O noapte hibernală se aşterne-n cuvinte
şi clinchet de cristale loveşte în secundă,
gura lunii să nu soarbă lacrima ta  fierbinte
când craterele albe sunt colţi ce stau la pândă.

Te vreau iar flacără mistuindu-se în ceară,
te vreau acum  o frântă melodie dintr-un zvon
călătorind în timpanul frunzelor de vară,
te vreau în rumoarea cuvântului fără de somn.

Sau poate-n florile toamnei învinse de suspin,
în zbaterea tâmplei albe, în ochiul ostenit,
când noaptea stă să plece, când, prinsă de un ciulin,
să-ţi sfâşie mantaua cu un ţipăt ascuţit.

Ninge din pleoapele deschise albul zilei
şi lacrimile de noapte sunt o amintire;
ce bucurie nouă când mai întorc o filă
şi număr fulgii ce mă străbat fără oprire!

Ochii îmi sunt o turmă care paşte stele

Ochii îmi sunt o turmă care paşte stele [*]
la hotarul cerului, unde, prin altare,
luceferii ard sacru ca o lumânare,
din fire sfinţite se ţes în zori perdele.

La răscrucea de pleoape sună ghioceii,
se clatină lumina de lună şi se frânge,
din luncă se aude salcia cum plânge
când iarba se-nroşeşte şi behăie mieii.

____________________________________
*Vezi note la “Bhagavad gītā” în Sergiu A. George, Filosofia indiană în texte, Ed. Ştiinţifică, Buc. 1971: „Actul percepţiei în psihologia indiana – spre deosebire de cea occidentală – nu este conceput ca o reflectare pasivă a obiectelor în constiinţă, ci în mod activ, ca o luare în stăpânire a obiectului; simţurile sunt concepute dinamic, ca nişte forţe care circulă între sediul lor anatomic din corp şi lumea exterioară. Organul de simţ este numit şi grahaka, „cel care apucă” iar obiectul sau grahaya, „cel care trebuie apucat [...] Lumea obiectivă (vishaya) era considerată drept hrană (anna) a simţurilor iar cunoaşterea ca un act alimentar. Încă din Upanishade (Katha-Upanishad, III, 4) lumea obiectivă era comparată cu o păşune, iar simţurile sunt caii care pasc pe ea“.

Inorogul din visurile care plâng

Dacă somnul zburdă atingându-ţi jucăuş
crestele de-argint ale părului tău val,
mă trezeşte din uitare ţipătul de pescăruş
azvârlit de briza brusc stârnită dinspre mal.

Nu-i loc de tine în visurile care plâng,
ci du-mă departe, -n basmele cu  sori,
pe pajiştea stelară îmi împleteşte-un rug
şi cerne-mă zăpadă prin sitele de nori.

Dacă visurile-s cioburile zilei sparte
pe care pleoapa tremurândă mi le adună,
nu e loc de inorogi în lumea mea ce arde,
ci ia-mă şi mă du pe pajiştea de pe lună.

Chemarea lui Hyperion

Zvon de nuntire se aude dinspre cimitir
la ceas tainic de vară când eşti o-nchipuire,
din caierul de gânduri îmi torci nevăzutul fir
şi ţeşi fără odihnă cămaşa mea de mire.

Dar pânza de păianjen a razelor de lună
prinde în joc de iele luceafărul de vară
şi ochiul mi se zbate, şi în auz îmi sună
prelunga agonie a astrului de seară.

Un sol trimis de craiul cetăţii dintre ape
îmi spune să fiu gata, căci ziua-i spre amurg,
eu, aripa pe care Hyperion o arde,
mă mistui în cuvintele de teamă şi de rug.

Când se va-ntoarce Bazileul

La 29 mai 1453, în plin asediu al Constantinopolului, trădatorii Creştinătăţii [1] au lăsat intenţionat o poartă deschisă (Kerkoporta), aflată zona Vlaherne, şi au dat de ştire lui Mahomed al II-lea Cuceritorul [2] că trădarea fusese săvârşită. Bazileul Constantin al XI-lea Paleologul se avântă în lupta şi moare muceniceşte [3]. Dar el, Constantin, al 138-lea împărat roman şi ultimul, care în Biserica Ortodoxă Greacă este venerat ca sfânt, prăznuirea lui căzând pe 29 mai, iar în Biserica Ortodoxă Rusă pe 29 şi 30 mai [4], va reveni cu slavă mare, căci întreg Răsăritul îl aşteaptă [5]. Iată cum va fi:
Va fi uns împărat un creştin de vârstă mijlocie, cu barbă albă, drept, milostiv şi blând la fire, îmbrăcat cu haine simple”, care va face ca cetatea Constantinopolului să redevina capitala Imperiului Roman de Răsărit. Muzeul Hagia Sofia [6] va redeveni catedrală creştin – ortodoxă. Va fi emisă cea mai puternică valută mondială: romano (sau  neohyperpyron-ul) . Va urma o epocă de aur, când Răsăritul va deveni cea mai prosperă regiune de pe mapamond. Ţările creştin-ortodoxe din Balcani vor cunoaşte şi ele aceeaşi prosperitate. Bunăoară, Grădina Maicii Domnului este România şi Bulgaria. Moneda naţională a ambelor popoare poartă denumirea de leu (bg, leva = leu). Leul şi leva vor deveni valută, căci “Iată, Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, El a biruit [...]” (Apocalipsa 5. 5). Leul din seminţia Iuda fiind Iisus Hristos. În ţara noastră vor avea loc transformări esenţiale. De pildă, capitala va fi mutată la Alba Iulia, cetate ce a fost, în urma primei unificări a celor trei provincii româneşti (1599) , săvârşite de domnitorul Mihai Viteazul, prima capitala a României Mari, o Românie care se suprapunea peste teritoriul fostei Dacii, şi unde este înmormântat Iancu de Hunedoara, cel care l-a înfrânt pe Mahomed al II-lea Cuceritorul.

Când se va-ntoarce Bazileul

Îngerului Domnului va striga din înalt
către cetate să se-aleagă un bărbat
şi să-l ungă bazileu pe acel bărbat.

Şi vor găsi în cetatea lui Constantin
un om drept şi milostiv şi prablând creştin,
între doi stâlpi sprijinit, un prablând creştin.

Preamâhnit va fi şi sărac în cuvinte,
sudoarea îi va picura pe veşminte,
îşi va şterge sudoarea de pe veşminte.

Va avea semn pe piciorul drept, în mijloc,
cu mir va fi uns, precum Samuel proroc,
îl unsese pe David, Samuel proroc.

Treizeci şi doi de ani va domni acel creştin,
cu dreptate în cetatea lui Constantin,
şi pace fi-va-n cetatea lui Constantin.

Şi acel Bazileu ales fu să hotărească
ca Hagia Sofia să se târnosească,
pentru liturghie să se târnosească.

În altar va pogori-n slava Duhul Sfânt
peste daruri si peste acoperământ
din Hagia Sofia, minunea de pe pământ.

Vor petrece creştinii ca în vremea lui Noe,
cu belşug în toate vor uita de nevoie,
ca odinioară vor uita de nevoie.

Aurul ascuns el îl va descoperi,
cu lopata la poporeni îl va împărţi,
la văduve şi orfani îl va împărţi.

În zilele lui nu vor mai fi nedreptăţi,
oamenii nu vor mai merge la judecăţi,
se vor înţelege-n pricini fără judecăţi.

În seceri, săbiile şi le vor preface,
săgeţile în tăruşi şi le vor întoarce,
şi lăncile în pluguri şi le vor întoarce.

[.......................................]

Când se vor întâmpla toate acestea?  Când se vor arata semnele. Iată semnele :

Semn 1

Aud glasuri din lemn,
văd şarpele din râu,
curge undelemn
din bobul de grâu
şi văd semn.

Semn 2

Văd ierburi pe stânci
şi fum de polen,
şi urme adânci
lăsate ca semn
de furnici.

Semn 3

Semne-n izvoare,
aud în fântâni
plânsul din floare
şi văd în aluni
semn mare.

Semn 4

Scripturile vorbesc
despre ape rele,
cuvânt dumnezeiesc
despre cer şi stele:
semn ceresc.

Semn 5

Pe cei osândiţi
iadul stă să-i dea,
pe cei înghiţiţi
marea stă şi ea:
semn din sfinţi.

Semn 6

Aud glasul din lemn,
văd şarpele pe drum
şi eu mai văd un semn
în tot ce e acum
semn din semn.

__________________
1. Chiar în timpul asediului cetăţii, cu câteva zile în urmă, murise, în urma exploziei accidentale a unei bombarde, meşterul tunar Orban din Transilvania, cel care a turnat pentru Mahomed al II-lea cele mai mari tunuri din acea vreme. Aceste supertunuri aveau cca 8 metri lungime şi 75 cm diametru, putând să arunce proiectile de piatră de 544 kg la o distanţă de aproximativ doi kilometri, spărgând astfel zidurile cetăţii. Aceasta a fost pedeapsa Providenţei pentru acel trădător. Vezi Gheorghe Şincai, Istoria Românilor : “Totuşi rău îmi pare ca bombardariul carele au făcut armele pe sama turcilor, când au luat Ţarigradul, au fost român, precum au fost”.  Istoricul şi publicistul Ştefan Zweig (1881-1942) este de părere că Orban a fost ungur din Transilvania.
2. Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481), cuceritorul Constantinopolului (1453). A purtat numeroase războaie supunând Serbia (1456-1459), Despotatul de Moreea (1460), Imperiul de Trapezunt (1461), stăpânirile din Asia Mica ale hanului Uzun Hasan, cetăţile genoveze din Crimeea (1475). A luptat împotriva Veneţiei, Albaniei etc. A fost însă înfrânt de Iancu de Hunedoara la Belgrad (1456), de Vlad Ţepes (1462) şi de Ştefan cel Mare la Vaslui (1475).
3. Vezi Cardinalul Isidor : “Sufletul lui Constantin, ultimul dintre împăraţii romani, fusese încununat cu un martiriu ne aşteptat şi se înălţase la Ceruri”. Cf. Benvenuto: “Împăratul a fost ucis, iar capul lui retezat, fixat într-o suliţă, a fost înfăţişat suveranului turcilor”. Cf. şi Mehmed Neşri : “Împăratul a fost decapitat”.
4. Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Ruse menţionează pentru 30 mai: “În această zi vom comemora martiriul drept-credinciosului împărat Constantin sub nelegiuitul împărat turc, care el însuşi a devenit domnitor după aceea”.
5. O legendă spune că atunci când agarenii au intrat în cetate, un înger a salvat pe împărat, prefăcându-l în marmură şi l-a adus într-o peşteră aflată sub pământ, lângă “Poarta de Aur”, unde aşteaptă să fie readus la viaţă. Mitul “Împaratul de marmură” este încă viu în tradiţia spirituală elenă. Cf. Odysseas Elytis (1911-1996, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, Moartea şi învierea lui Constantin Paleologul.
6. În timp ce agarenii năvăleau în catedrala Sfânta Sofia, se oficia o ultimă Sfântă Liturghie. Legenda spune că, după ectenia catehumenilor: “Cei chemaţi ieşiţi, câţi sunteţi chemaţi ieşiţi, ca nimeni din cei chemaţi să nu rămână câţi suntem credincioşi iar şi iar cu pace Domnului să ne rugăm”, cei doi preoţi care slujeau au dispărut în zidurile altarului, de unde vor reapărea pentru a sluji mai departe Liturghia întreruptă, atunci când sfânta biserică va fi din nou a creştinilor.

În aşteptarea unicornului

Un zbor de paşi sau nălucire,
când roua – lacrimă de diamant-
dă pleoapei serii strălucire
şi mantie s-aşterne peste neant?

Deschide poarta dinspre mare
şi zvonul îl ascultă-n scoica grea:
sunt paşi sau cârduri de cucoare,
rumoarea tremurând din stea în stea?

Dar tu – un cântec peste ape
ajuns pe pajiştea de peste nori
când marea nu ne mai încape -
va trebui de-acum să nu mai mori.

Sibila Eritreea

Mi-e fruntea pergament pe care timpul
îl scrie cu slove aspre de oracol,
şi ochii tăi logodiţi cu-Olimpul
le leagă cu înţelesuri de miracol.

Să nu citeşti nimic despre-ntristare,
nici despre gândurile din nopţi târzii,
citeşte despre flori şi despre soare
şi despre frunzele de toamna încă vii.

Citeşte despre noi până la idee,
despre drumul întors către paradis,
dar nu citi despre fructul tău, femeie,
care   mă  ispiti  aşa cum fu  scris.

Citeşte despre cărarea izbăvirii,
dar nu citi despre drumul către iad –
eu, damnat Sisif, urc piatra răzvrătirii
până la Olimpuri ca apoi să ard.